Povestea urșilor din pădure

”Cred că doar informarea corectă, din surse de încredere, ne ajută să ne facem opinii obiective și să luăm deciziile potrivite, în orice situație” – Valentin TĂMĂSLACARU, director Romsilva Neamț

Poveștile despre urși nu mai sunt demult o noutate în România. Pe toate canalele de comunicare se anunță cu surle și trâmbițe fiecare eveniment în care sunt implicați urși. Multă lume asociază urșii cu jucăria de pluș din filme sau din propria copilărie. Multă lume îi consideră animale drăguțe, numai bune de alintat, de hrănit, de făcut eventual câte un selfie îndrăzneț.

Aici vom încerca, foarte pe scurt, să prezentăm ursul brun, marele carnivor aflat în vârful lanțului trofic în toate pădurile din Carpați, ba chiar și în multe zone de deal – mai nou, așa cum este el, cu bune și cu rele, în contextul mult doritei, de către noi toți, conservări durabile a speciei și, implicit, a biodiversității în România.

Ursul brun este un mamifer solitar. Masculii adulți cântăresc între 150 și 450 kg, în timp ce femelele sunt mai mici, mai suple, cu botul mai lunguieț, și ajung să cântărească între 120 și – rareori – 300 kg. Acestea sunt singurele deosebiri vizibile între cele două sexe. Împerecherea are loc în lunile mai-iunie, iar fătările în februarie al anului următor. Puii de urs au la fătare doar 400-500 g și cam 25 de cm lungime. La vârsta de trei luni ajung la 12-15 kg, iar la doi ani cam la 100 kg.

Femela stă alături de pui până în anul următor, înainte de perioada de împerechere. Prin urmare, femela se împerechează la fiecare doi ani și dă naștere unui număr de 1-2 pui, în condiții normale. În ultimii ani, condițiile au devenit mai favorabile, prin oferta mai bogată de hrană (atât cea oferită de natură, cât și cea oferită mai mult sau mai puțin voluntar de om), precum și datorită iernilor mult mai blânde, cu puțină zăpadă, din ultimii ani. În aceste condiții, în ultimele sezoane s-au observat în teren destule ursoaice cu trei pui, dar sunt și excepții când au fost văzute cu patru sau chiar cinci pui. Ursoaicele se feresc de adulții masculi care au tendința de a omorî puii, în special în perioada de împerechere, pentru a determina femelele să intre în călduri mai repede.

Ursul este omnivor. Se hrănește cu de toate. Consumă jir și ghindă (în anii în care fagul și stejarul fructifică abundent – cam la 3-4 ani), fructe de pădure (zmeură, mure, afine) dar și de livadă (mere, pere, prune), larve de furnici, faguri de miere de la albinele sălbatice, sau domestice, ciuperci, porumb de la locurile de hrănire pentru mistreți sau porumb în lapte, din culturi, acolo unde are ocazia.

O parte dintre urși, consumă și carne. Pentru că sunt animale comode, oportuniste, caută întotdeauna ce e mai ușor. Prin urmare vânează purceii de mistreț, exemplare de cerb sau căprior debilitate, consumă carcase de animale moarte și, nu de puține ori, atacă stânile sau animalele domestice lăsate libere în pădure (oi, vaci, porci). Deși e un animal comod și greoi, pe distanțe scurte, de până la 500 m, poate alerga cu o viteză de 70 km/oră. (Un coleg a fost fugărit de ursoaică și a povestit ulterior că niciodată n-a alergat mai repede, că n-a crezut că poate alerga atât de repede, că l-au durut picioarele câteva zile bune. Avea 23 de ani atunci.) Mai nou, datorită numărului în creștere din ultimii ani, precum și interzicerii vânării unor exemplare, urșii încep să nu mai perceapă omul ca pe o amenințare și de multe ori nu se mai feresc din calea lui, sau pur și simplu atacă gospodăriile din satele de munte (porci, capre, oi, viței din grajd, stupi).

Ursul intră în febra hrănirii toamna, când instinctul îi spune că vine frigul și ar fi bine să fie cât poate el de gras atunci când se va întâmpla. Mănâncă tot ce i se oferă. Ca orice animal, sălbatic sau domestic, acolo unde a găsit ceva bun, revine periodic, în speranța că va mai găsi. Introduce locul respectiv în ruta lui zilnică. Acesta este motivul pentru care gospodarii care locuiesc lângă pădure ar trebui să-și culeagă la timp fructele din livadă, să nu lase animalele domestice libere în grădină peste noapte, să nu-și amplaseze stupii sau afumătorile aproape de pădure, mai ales în perioada de toamnă.

Atunci când iarna aduce strat gros de zăpadă, iar posibilitățile de hrănire se reduc, iar efortul e prea mare, urșii, comozi, preferă să meargă pentru o vreme la somn. Bârloagele sunt alese de regulă în locuri greu accesibile, la soare, în zone izolate, cu stâncării sau doborâturi. Nu hibernează, nu-și reduc temperatura corpului, frecvența bătăilor inimii sau a respirației. Dorm. Pot fi treziți ușor. Durata somnului în ultimii ani a depins doar de vremea rea. Dacă se încălzește, se duce zăpada și mai e și ceva jir prin pădure, mare parte dintre urși sunt activi. Doar femelele se retrag la fătare și ies mai târziu, în primăvară, când consideră ele că puii pot fi scoși la soare. În tot timpul acesta femelele nu dorm.

Ursul nu este un animal agresiv. Ca toate sălbăticiunile, se retrage de regulă din fața omului, de la distanță, având mirosul și auzul foarte bine dezvoltate. Marele pericol este atunci când cineva ajunge în preajma unui urs aflat la masă, sau nimerește între ursoaică și pui. Șansa atunci este fuga disperată, și nu povestea veche, de adormit copiii, „a face pe mortul”. Cine a văzut filmul „Revenant” știe, chiar dacă acolo era vorba despre un grizzly, mult mai mare și mai agresiv decât ursul brun.

În ultimii ani, în România, sub presiunea unor ONG-uri care consideră că natura și omul trebuie să trăiască separat, că biodiversitatea poate fi conservată doar lăsând natura să facă ce știe, fără nici cea mai mică intervenție din partea omului, au început să apară, involuntar, dezechilibre. O parte dintre mijloacele mass-media au îmbrățișat și transmis mai departe mesajul, împreună cu emoția care vine la pachet, că nu prea suntem în stare să ne protejăm pădurile și fauna, adică biodiversitatea cu care ne lăudăm, pe bună dreptate, că arată și sunt mult mai aproape de natură decât în majoritatea celorlalte țări europene. Cel mai important aspect de scos în evidență aici este că abordarea aceasta este nepotrivită. Omul trăiește din cele mai vechi timpuri într-o relație strânsă cu natura. Soluția este să stabilim și să aplicăm reguli bine documentate științific pentru a putea exploata în mod rațional, durabil și sustenabil toate resursele naturale de care dispunem, în folosul reciproc al biodiversității, dar și omului. Pentru că, trebuie să recunoaștem, avem tot felul de nevoi.

În afară de pleonasmul des folosit „defrișări ilegale”, subiectul pe ordinea de zi este ursul brun, specie considerată amenințată. Conform statisticilor existente însă, începând de la 1950 populația de urși este într-o creștere ușoară, constantă. Până la interzicerea controlului numeric prin vânătoare, în anul 2016, interacțiunile dintre om și urs erau sporadice și de cele mai multe ori trecute sub tăcere (în special la stâni, în munte, când ursul venea să-și ia obolul, alături de lupi, și era ceva comun acceptat).

În ultimii ani, populația de urs a crescut „cu viteză mai mare”. Pe fondurile cinegetice gestionate de Direcția Silvică Neamț, însumând 130.000 ha în zona de munte, cam 23,5% din suprafața județului, avem de aproape trei ori mai mulți decât ar putea suporta habitatul (254 față de 96) conform regulilor scrise ale echilibrului despre care vorbim. Cam acesta este proporția reală în majoritatea zonelor cu urs din țară. S-au înmulțit contactele om-urs, de regulă soldate cu pagube materiale, dar nu de puține ori cu spitalizare, traume emoționale, sau pierderi de vieți omenești (peste 20 de cazuri în ultimii ani). Urșii au început să viziteze satele, alertele pe telefon sună des în anumite zone, au coborât în multe regiuni până la altitudini de 300 m. În ultimii doi ani a fost semnalată prezența unor exemplare de urs în zăvoaiele Moldovei, în comuna Văleni, precum și pe raza comunei Ghigoiești și în zona Vulpășești – Dealul Mărului, dincolo de Roman, locuri unde nu a fost urs niciodată. Nu mai vorbim despre împrejurimile municipiului Piatra Neamț sau în comunele Agapia, Borlești, Alexandru cel Bun, Bicazu Ardelean, Tarcău, Borca, sau în Bicaz.

Explicația este mult mai simplă decât ar părea, și nu este nici pe departe cea pe care o vehiculează foarte mulți internauți de la oraș, precum și o parte din presă. Urșii nu pleacă pentru că tăiem pădurile și nu mai au unde sta. În Neamț avem 256.000 ha pădure (46,5% din suprafața județului), în afară de islazurile care s-au împădurit în multe zone, pentru că nu mai avem oile și vitele pe care le aveam odată. Pădurea oferă sălbăticiunilor hrană, liniște și adăpost, exact ce au nevoie, iar arboretele mature, sau bătrâne nu oferă desișuri, pentru a se ascunde de activitățile umane, nu oferă nici luminișuri unde să apară fructele de pădure și subarboretul care le oferă hrana preferată.

Nu de pădure sau de lipsa pădurii nu mai încap urșii și vin peste oameni.

Unul dintre motive este că există ierarhii, urșii sunt animale teritoriale, la fel ca și celelalte specii. Masculii dominanți țin la distanță pe cei tineri, pentru a avea doar pentru ei liniște, hrană mai multă, femele mai multe, pentru împerechere. Pe lângă masculii tineri, femelele cu pui se țin și ele la distanță, pentru că așa sunt mamele, puii sunt prioritatea numărul unu.

Al doilea motiv este hrana. În anii `80 se recoltau cantități imense de zmeură, mure, afine, de ordinul zecilor de tone. În prezent, oricât am dori să valorificăm și această avere, lipsa forței de muncă și costurile mari de colectare și procesare au diminuat foarte mult cantitățile de fructe de pădure recoltate anual, deci nici povestea care se vehiculează, că „le luăm mâncarea”, nu stă în picioare.

Al treilea motiv este pesta porcină africană, care a decimat efectivele de mistreț în majoritatea zonelor din țară, deci și la munte. Mistrețul reprezintă între 65 și 70% din hrana carnivorelor. Desigur, vorbim mai mult despre lup aici, dar și urșii au un procent semnificativ de carnivori printre ei. Dispariția mistreților în multe zone face ca acești carnivori să încerce să vâneze cerbi, căpriori, mai greu de prins pentru urs. E mai comod, prin urmare, să coboare în sat sau să vină vara la stână mai des.

Luând în considerare doar aceste trei motive, în contextul opririi controlului numeric prin vânătoare la această specie în ultimi șase ani, putem explica prezența urșilor tot mai frecvent printre noi.

Managementul cinegetic, motivat tocmai de nevoia de a conviețui (și nu de a viețui separat) cu fauna sălbatică, presupune atât măsuri de gestionare durabilă a acestei averi, dar și de control numeric prin vânătoare, acolo unde apar dezechilibre. Averea este atunci când ne putem folosi de ea, când o putem transforma în beneficiu reciproc (gestionarea unei specii protejate, cu toate evenimentele pe care le produce această specie, presupune foarte multe cheltuieli). Vrem sau nu să recunoaștem, biodiversitatea cu care ne mândrim este rodul muncii unor generații de specialiști, care își spuneau cu fruntea sus „vânători”, este măsura echilibrului, dăruirii și înțelepciunii cu care au lucrat acești oameni.

Soluțiile propuse în prezent de adepții protecției totale și de legislația în vigoare nu rezolvă problema, riscă doar să producă rău speciei pe termen mediu și lung.

Pentru a proteja toate zonele expuse atacurilor de urs ar fi nevoie probabil de mii de km de garduri electrice și de costuri enorme, cu efecte negative colaterale, pentru că probabil gardurile electrice pentru urs nu sunt la fel de „prietenoase” cu omul cum sunt cele pentru turmele de pe pășune.

Relocarea unor exemplare de urs nu mai este o soluție, având în vedere densitatea mare în majoritatea zonelor și faptul că nu numai lupul își schimbă doar blana în timp ce-și păstrează năravul. Din păcate și ursul face la fel, Cazul cel mai recent a fost la Vatra Dornei. În plus, capturarea unui urs, problemă în vederea relocării, este o poveste frumoasă, dar în realitate extrem de greu și de periculos de făcut. Acea mult trâmbițată tranchilizare presupune apropierea de urs la 10-15 m, pentru că seringa cu somnifer este mare și grea, are zborul scurt, iar precizia este scăzută, pentru că exemplarul respectiv nu poate fi lovit oriunde. E nevoie de a fi înțepat în fesă sau în braț, într-o zonă musculară. Pentru un urs prins într-un gard sau laț, operațiunea poate fi destul de simplă, dacă persoana care o face este autorizată, are arma de tranchilizare, narcoticele necesare, experiență și sânge rece, dar pentru un urs liber este o operațiune apropae imposibilă. Mai trebuie ținută seama și de reacția ursului în momentul în care primește doza, odată cu înțepătura. Poate face un salt în direcția opusă, în încercarea de a fugi, sau poate deveni agresiv, încercând să atace pe cel care i-a aruncat „arsura”.

Povestea urșilor din pădure este foarte frumoasă și nu e simplă deloc. Aici este doar o încercare de rezumat, care se încheie cu afirmația că, deși unora le poate părea greu de crezut sau digerat, cei care-și zic vânători, adevărații vânători și nu braconierii, care chiar ucid de plăcere, sunt prietenii cei mai apropiați și cei mai buni ocrotitori ai faunei sălbatice. Dovada este clară, am spus-o deja: rodul muncii lor de multe zeci de ani este biodiversitatea, abundența de specii, prezența în topul mondial al trofeelor la toate speciile, atunci și acum, măsura cea mai explicită a bunei gospodăriri în domeniu. E o pasiune cu care te naști, așa cum alții se nasc cu altele. (Ing. Doru BĂLUŢ)