Interviul a fost prilejuit de prezența la Piatra-Neamț a regizorului Octav Chelaru pe 9 septembrie, când a avut loc lansarea națională a filmului „Balaur”, inspirat de un caz real și tragic din orașul său de baștină, lansare care s-a produs după premiera mondială la Festivalul de Film de la Salonic și cea națională de la Festivalul Internațional de Film Transilvania 2022.
– Ești absolvent al Colegiului Național de Informatică Piatra-Neamț și faci filme, cum așa?
Eu mi-am propus să fac meseria asta încă din vremea liceului, de prin clasa a X-a. Dar eram într-o situație greu de anticipat, cum ajung efectiv să fac film, eu având puțin acces la lumea științelor umaniste. Au fost câțiva profesori care m-au susținut și care mi-au facilitat accesul spre resurse, că prin 2007-2008 nu eram încă în epoca internetului total, cum este acuma. Și una din profesoarele care m-au susținut este chiar doamna directoare Daniela Neamțu, chiar mi-a dat cărțile dânsei, ea fiind pasionată de cinema și de filosofie, avea cărți pe care nu le găseam nici la bibliotecă, anticariate. Unele din aceste cărți nici nu i le-am mai înapoiat până astăzi.
– Ce a declanșat atracția ta spre film?
Îmi plac filmele de când mă știu. Tatăl meu era cinefil și m-a învățat să citesc de la 4 ani, doar ca să mă pot uita cu el la filme și să nu mai fie nevoit să-mi citească subtitrările. Am fost pasionat și de matematică, am fost la multe concursuri și olimpiade. Mi-a plăcut și sportul, am fost suporterul unei echipe de fotbal, am jucat și fotbal la echipa școlii, am jucat și baschet. Îmi plăcea mult să citesc, eram foarte curios, inclusiv de domenii care nu-mi făceau cu ochiul pentru viitor – fizică, chimie. Nu mă vedeam inginer, dar în același timp mi-amintesc că era colecția de la Humanitas cu cărți de fizică pe care le citeam de curiozitate. Când am ajuns să fac film mi-am dat seama că fuga mea spre mai multe domenii și eclectismul ăsta de formare mă pot ajuta, pentru că e o meserie în care ai nevoie de foarte multe abilități din multe domenii și la mijlocul drumului dintre artist cu ghilimelele de rigoare neînțeles și visător, tre` să fii și pragmatic, cu minte reală, diplomație, vorbit, cultură generală. Și de asta m-a fascinat meseria asta și am zis că asta vreau să fac. Dar, de la ce am vrut eu și până am ajuns să fac efectiv au mai urmat încă alte câteva detururi.
– Ce a fost greu?
Acuma, privind în urmă, grea a fost lupta cu sinele. Să capăt curaj, încredere și să nu mai fiu atât de perfecționist. În măsura în care îți dai spațiu să creezi și să concepi un proiect sau un film și investești efort și energie în el, oamenii se adună cumva, roiesc în jurul tău și oferă încredere, sprijin, abilități, resurse.
– Care a fost primul pas pe drumul ăsta?
Primul pas după ce am picat la UNATC – au fost 14 locuri pe toată țara și am luat-o așa, ca pe o ofensă, mă consideram mult mai bun decât eram – am intrat la Jurnalism la București și la Informatică la Iași. Am ales informatică la Iași pentru a-mi câștiga existența și încă din primul an de facultate mă gândeam că totuși aș vrea să fac și eu un scurtmetraj. La Iași, în studenție, și-a lansat Corneliu Porumboiu filmul „Polițist, adjectiv” pe DVD, la o librărie și am fost și am vorbit cu dânsul. Am spus uite, am picat la Film, aș vrea să fac un film și m-a întrebat – păi, părinții tăi au bani, ai putea să te întorci să faci la taxă? Că nu poți să faci decât o facultate la buget în România. I-am spus că nu și că nici nu se pune problema să mă trimită la studii în străinătate. El mi-a spus ok, fă un film tu, vezi o poveste foarte personală, vezi că au apărut acuma camerele astea foto care și filmează, găsește-ți o mână de oameni și fă un film. Deși nu sună ca marele sfat care să te scoată din încurcătură, venind de pe buzele cuiva care a reușit și a făcut asta, a căpătat așa, un fel de aură și am făcut chiar asta! Dar de la sfatul dânsului până la film, au mai trecut ceva ani. Asta se întâmpla prin 2011-2012, iar eu am făcut primul film prin 2014-2015. Și am luat-o pas cu pas, m-am împrietenit cu actorii de la Teatrul Național din Iași care mi-au dat foarte multe încredere, m-am împrietenit apoi cu domnul regizor Vlad Masaci, care mi-a oferit posibilitatea să stau lângă dânsul în timp ce a pus în scenă „Tartuffe” la Iași și am văzut cum se construiește o piesă de teatru. După jobul meu din IT, fugeam la repetiții, la domnul Masaci și nu ziceam nimic, nici nu scriam nimic, eram ochi și urechi. Apoi am făcut niște videoclipuri muzicale pentru niște formații din Iași, am văzut ce înseamnă producția – cum transporţi echipamentul, cum faci un proiect de filmare. Și din aproape în aproape am dobândit niste abilități așa care s-au concretizat în mintea mea – acuma știu cam cum se face un scurtmetraj!
– Care a fost primul?
Primul meu scurtmetraj e „Fals pozitiv”, despre un test de sarcină și dialogul între doi tineri care așteaptă conturarea sau neconturarea celei de-a doua linii de la testul de sarcină, timp în care li se deschide mintea și vorbesc despre ce ar fi dacă ar avea un copil. E bazat pe o întâmplare reală, dialogurile sunt autentice, am avut doi actori principali foarte buni, Ionuț Cornilă și Delu Lucaci. Am mers la TIFF cu el, mi-am luat concediu de la firma de IT unde lucram, râdeau toți colegii de mine că „domnu` artist, domnu` regizor”. Apoi lucrurile s-au închegat așa, ca la un domino, acest pas a dus la următorul și la următorul…
– Și „Balaur”? Povestea profesoarei de religie care a avut o relație amoroasă cu un elev, cazul real din Piatra-Neamț, cu final tragic?
„Balaur” e primul lungmetraj, după 5 scurtmetraje. E ca suta de metri versus maraton. E complet altă amploare.
– Ce te-a făcut să te oprești la subiectul ăsta pentru film?
Prefer poveștile reale ca punct de plecare, pentru că îmi facilitează mie să-mi închid mie senzori din mintea mea care nu cred, care spun e prea mult, nu se poate întâmpla. Atunci când pleci de la o poveste reală, îți dă acea plauzibilitate cumva organică și spui ok, lucrurile astea se pot întâmpla și poți ficționaliza din acest moment. Această poveste m-a interesat pentru că îmi permitea să investighez, pentru mine filmul este și o autodescoperire. Îmi permitea să studiez psihologie, am citit cărți despre sindromul borderline (n.n.-tulburare de personalitate prin instabilitate comportamentală, în relații), am citit foarte mult despre religie, eu fiind pasionat și citind Biblia de mic, am citit chestiuni despre viața de familie a preoților și interpretările moderne. În film sunt multe trimiteri strict la dogmă – le-am analizat și am citit diverse păreri. Acest subiect îmi deschidea niște paliere de cercetare care pe mine mă interesau dintotdeauna: existențialism, pasiune, religie…
– Cum îți descrii tu filmul?
E un film complet atipic pentru peisajul filmelor românești. Adică nu plictisește, nu este despre blocurile gri, multă vorbă și nu se întâmplă nimic. Este un film pasional, cu suspans, care pune niște probleme mari și care încearcă să și le asume cumva. Poate fi confundat cu un thriller din vestul Europei sau din America, fără cea mai mică laudă, chiar așa l-am conceput!
– Pentru tine, producția de film e condiționată de buget?
Și neurochirurg sau președinte de republică dacă ai fi, tot nu-ți ajung banii să faci un film. Filmul este o industrie foarte scumpă și cumva nenaturală, un film se face de-a lungul a câtorva ani buni, cu mai multe țări implicate, cu echipă de peste 100 de oameni, cu actori, cu locații, cu oficialități, cu metal, curent electric, benzină, carduri… Pe scurt, orice meserie ai avea, nu-ți permiți să autosusții o producție cinematografică decât în situații foarte, foarte concrete, în care totul este minimalizat ca resurse și faci un film cumva în siajul acestei restricții. Eu mi-am autofinanțat primele scurtmetraje, n-aveam de ales. Dar au fost prieteni care au venit cu echipamentul lor, actori care au jucat fără remunerație, directorul de imagine care a adus echipamentul de la UNATC zicând că face un film de școală, dar el făcea filmul meu. E vorba de Tudor Platon, prieten și coleg la Informatică, în Piatra-Neamț, între timp ajuns unul din cei mai doriți directori de imagine. Ei, în cazul lungmetrajului, lucrurile stau un pic altfel și faptul că acest film al meu de debut s-a făcut, se datorează în mare măsură producătorului Radu Stancu de la compania de film din București, care a investit în 2017, când proiectul avea 3 pagini și era un mic rezumat, a investit timp și efort și resurse să fie în 2022 lansat în cinema în România. Asta necesita multă încredere, mult timp în care să convingi ca producător, apoi ca regizor, apoi ca echipă! Faptul că sunt IT-ist mă ajută pe mine să trăiesc, să plătesc chiria, să am o plasă de siguranță. Dar, facerea filmelor se întâmplă cu finanțări publice, cu sprijinul producătorilor, iar filmul nostru e o co-producție între România, Germania și Serbia, după ce am aplicat și am convins pe piețele respective și în care bugetul oferit de statul român acoperă jumătate, pentru a rămâne producător majoritar, conform înțelegerii cu Centrul Național de Cinematografie.
– La noi e mare competiția?
Da, se fac din ce în ce în ce mai multe filme. S-a terminat un pic schimbul de generație, e succesul noului val și ce vine din urmă, resursele nu s-au mărit, e același fond cinematografic de vreo 10-15 ani, dar numărul de participanți s-a mărit considerabil. Asta înseamnă ori că se fac mult mai puține filme decât am fi capabili – ceea ce e o greșeală, să tăiem șansele cuiva – sau încercăm să facem mai mult decât bani avem și asta se vede în penuria de mijloace, în lipsa de ambiție. Idei avem, dar se vede în mijloacele de realizare, spectatorul le vede imediat, spectatorul nostru e mult mai deștept decât regizorul și cei care fac filmele, pentru că vede și judecă lipsa de interes și alege un film american. Iar noi de asta ne-am luat acest timp, ca să dezvoltăm filmul nostru așa cum trebuie și să găsim colaboratorii potriviți în cele două țări care ne-au ajutat și să n-arate ca un film din estul Europei. Am vrut să ieșim din această buclă, cu filme sărace, minimaliste și care ne plac doar nouă, care îl facem și ignorate de public.
– Putem spune că banii dictează trendul în cinematografia românească?
E mult spus. Nu stăm foarte rău în ceea ce privește finanțarea statului. Cred că orice contemplare mioritică – lucrurile merg rău, n-avem bani, nu sunt resurse – nu este deloc în ajutorul nostru. S-au găsit tot felul de surse alternative de a face filme, există și un val de oameni care se mută din online în cinematografe și fac filme fără să apeleze la stat. În același timp, s-au dezvoltat foarte mult tehnicile și cu un pic de imaginație… Până la urmă, e o luptă interioară, trebuie doar să tragi de tine și cine intră serios, nu doar cu vârful picioarelor în domeniul ăsta, înțelege ce vorbesc. Dar, uite că și fără să se investească masiv sau să i se dea foarte multă atenție, filmul românesc în ultimele decenii a fost unul din ambasadorii constanți ai culturii române.
– Cum se distinge „Balaur” de filmele românești?
Ritmul. Este ritmul thriller-ului din vestul european și de proveniență americană, spre deosebire de filmul est-european, unde lucrurile bat pasul pe loc. Dacă-i dai bunăvoință 20 de minute, după aia are capacitatea de a te prinde de piept și a te trage în lumea lui.
– Mai ai nevoie de UNATC?
Nu. E o meserie pe care o înveți făcând-o, n-ai nevoie de diplomă. Eu cu UNATC m-am pregătit atunci, am fost la acele cursuri de week-end, am făcut un efort să merg vineri noapte cu microbuzul de ora 1 de la Piatra la București, ajungeam la ora 6 și stăteam 3 ore pe scări până începea la ora 9, făceam acel curs – care costa o avere – și mă întorceam seara cu microbuzul, duminică eram neom, dormeam toată ziua. Am fost la 12-14 cursuri când eram într-a XII-a, mi-am dorit să intru, dar a fost mai bine că nu s-a întâmplat.
– Ce proiecte ai acum?
Am un lungmetraj pe care o să-l scriu la o rezidență de scris, la „Pustnic”, înființată acum 10 ani de o scenaristă româncă și un scenarist australian. La „Pustnic” am prezentat în 2017 și eu prima data „Balaur”, ca idee, formă, poveste. Cu acest nou proiect deocamdată dezvolt idea și fac în continuare ce știu: filme urbane, cu ritm, thriller-uri. Apoi voi merge să obțin prima finanțare a filmului, apoi voi avea un scenariu și voi vedea cine și cum este interesat.
– Rămâi și informatician?
E un proiect care durează de-o viață. Banii din film sunt cum sunt, filmul e pasiune, menire. Dincolo e activitatea prin care-mi plătesc chiria, ratele, traiul de zi cu zi. Am făcut Informatica la Iași, am locuit acolo, primele două scurtmetraje la Iași le-am făcut, apoi după 5 ani m-am mutat la București, sunt mai multe posibilități pentru film. Ăsta e și-un păcat al României, că e o oarecare centralizare a resurselor în unele domenii – dacă nu ești în București, nu le poți face efectiv.
– Părinții tăi, ce spun de evoluția ta?
Sunt încântați, mai ales de când a început această caravană cu filmul. Ei mi-au stat mereu alături și au fost foarte încântați că am reușit să fac un film. Sunt mândri, cred. Au venit la TIFF, la premiera națională a filmului, au văzut afișele prin tot orașul Cluj-Napoca. Apoi i-am chemat la București, la premiera de gală de la Ateneul Român, a fost pentru prima oară pentru ei când au intrat în Ateneu. În 9 septembrie a fost premiera de gală la Piatra-Neamț, la Cinema ”Mon amour” și pentru ei a fost o mare bucurie că am reușit să fac asta, desi părea că mi se trântește ușa-n față când încercam să fac film.
– La 31 de ani pe care o să-i împlinești curând, pe 30 septembrie, te consideri împlinit? Fericit?
Eu sunt foarte dur cu mine și cred că orice relaxare, orice laudă vine cu un cost ascuns. Am o familie care mă susține, o soție pe care o iubesc, avem două luni de căsnicie, sunt sănătos – n-am de ce să mă plâng. Dar, împlinit? Mereu am un obiectiv de atins. Aș spune că da, sunt fericit. Am parte de oameni care-mi sunt alături, în fiecare zi descopăr ceva nou, iar domeniul filmului e derutant câtă cantitate de nou poate cuprinde – oameni, idei. Cred că va urma o generație în care filmele chiar vor fi făcute pentru public și nu pentru studii la doctorat. Publicul nu e niciodată vinovat că vede un anumit film, publicul are întotdeauna dreptate și e mult mai inteligent decât cei care fac filmele.
A consemnat Cristina IORDACHE