UN MUNTE DE … LEGENDĂ: CEAHLĂUL!

Muntele Ceahlău a fost înconjurat dintotdeauna de credinţe, mituri, legende şi poveşti, din epoca străveche şi până în prezent, de la “Dacia preistorică” şi până la Moldova creştină a veacului al XXI-lea. Înainte de toate, Ceahlăul este muntele etnogenezei, aici s-a născut unul dintre cele patru mituri fundamentale ale poporului român: „Dochia şi Traian” şi spre el ne îndreptăm în acest articol.

ÎNTRE CELE PATRU MITURI FUNDAMENTALE ALE ROMÂNILOR: „DOCHIA ŞI TRAIAN”.

Prima legendă este cea a Dochiei, fiica lui Decebal, care în fruntea unei oştiri a încercat să despresureze Sarmisegetusa asediată de Traian. Înfrântă, se retrage spre răsărit urmărită de împăratul roman. Dochia cere ostaşilor daci să treacă dincolo de muntele Ceahlău şi s-o lase singură. Imploră sprijinul lui Zalmoxis, care o preface în ciobăniţă bătrână cu câteva oi lângă ea. Întrebată de Traian unde este oastea dacă, arată spre miazăzi cu toiagul şi acesta se îndreaptă într-acolo. Dochia a rămas stăpână peste munţi şi poate mai trăieşte încă. A doua secvenţă epică cu caracter etnogonic este legenda mitică moldoveană prezentată de Dimitrie Cantemir despre baba Dochia cu cele 20 de oi, împietrită pe munte pentru că a sfidat puterea intemperiilor declanşate de zeul meteorologiei populare. Dacă în primul caz, caracterul etnogonic este dat de faptul că prinţesa Dochia a oprit înaintarea armatei romane şi a salvat o parte din poporul său, în a doua secvenţă, Baba Dochia a fost zeificată de urmaşi, devenind ţinta adoraţiei într-un cult păgânesc, după cum scrie Dimitrie Cantemir. George Călinescu constată că etnogonia poporului român se reduce pe plan legendar mitic şi cult literar la mitul lui Traian şi-al Dochiei, care „simbolizează constituirea însăşi a poporului român” şi pe care criticul şi istoricul literar îl încadrează în rândul celor patru mituri naţionale, alături de mitul „Zburătorului”, mitul „Meşterului Manole” şi mitul „Mioriţei”. Asachi a răspândit „povestea Dochiei, fiica lui Decebal”. G. Călinescu conchide: „Pe înălţimea Ceahlăului aproape de vârf se află şi astăzi o stâncă ieşită din mijlocul unei mici pajişti şi având în jurul ei câteva bulbucături pietroase, pe acea stâncă o închipuieşte tradiţia pe Dochia, iar prin bulbucături închipuieşte oiţele. De n-ar fi această formă a basmului decât un răsunet al legendei lui Asachi şi totuşi mitul a luat consistenţă şi stăpâneşte conştiinţele”.

POLEMICI ŞTIINŢIFICE?!

Lazăr Şăineanu este unul din principalii contestatari ai autenticităţii legendei mitice publicate de Gheorghe Asachi în 1840. El vede în „Dochia şi Traian” o „mlădiţă artificială” şi un „amestec cărturăresc”. Recunoaşte însă răspândirea legendei şi exemplifică pătrunderea ei în numeroase opere literare şi istorice. Şi astăzi, în sate, mai poţi afla mai multe variante ale ei, apărând şi personaje noi, precum Cobal, eroul dacilor.

Iată textul care însoţeşte legenda în versuri publicată de Gh. Asachi: „Pionul este încă mai faimos pentru români în privire istorică şi în zicerile poporului. Acestea păstrează tradiţia că în vizuinile muntelui s-ar fi mistuit odinioară Doamna Dochia, fiica lui Decebal, când, după subjugarea patriei sale şi moartea părintelui ei, spre a scăpa de prigonirea romanilor, ar fi petrecut aice în forma unei păstoriţe şi păşunând o turmă de oi. După aceste ziceri, Dochia fiind urmărită de Traian, carele se aprinsese de amor, cu toată turma sa s-a prefăcut în stâncă, în minutul când avea să se răpească de acest biruitor. În epoca lui Cantemir încă se mai vede o asemenea figură, dar în timpul dărăpănător ne-au păstrat numai oarecaşi rămăşiţe şi o istorie fabuloasă”. Gheorghe Asachi prezenta în versuri balada, începând prin localizarea stâncii Dochiei în muntele Pionul: „Între Piatra Detunată”/ Ş-a Sahastrului Picior/ Vezi o stâncă ce-au fost fată/ De un mare domnitor”.

Toată polemica ştiinţifică iniţiată de L. Şăineanu a primit o puternică lovitură prin publicarea de către E. Linţa a unor documente în limba polonă scrise de bunicul lui B.P. Haşdeu înainte de 1835 (anul morţii sale). T. Hâjdeu a cules „Legenda despre Traian şi Dochia” în judeţul Neamţ, anterior călătoriei lui Gh. Asachi la muntele Ceahlău în 1838 şi a scris-o în această formă: „Când împăratul Traian i-a învins pe strămoşii noştri şi pe conducătorul lor renumit, printre prizonierii săi prinşi de romani în capitala adversarului, Traian a văzut-o pe Dochia, fiica conducătorului învins. Frumuseţea ciudată a Dochiei a făcut o impresie atât de puternică asupra lui Traian, încât acesta a vrut să împartă patul cu ea, însă prinţesa l-a respins cu dispreţ şi aflând că împăratul vrea să folosească forţa, a fugit în muntele Ceahlău unde, schimbând hainele minunate şi bogate de prinţesă cu nişte veşminte simple şi sărăcăcioase de păstoriţă, s-a dus să pască turma de oi. Traian a trimis soldaţii cu poruncă să o găsească pe Dochia şi a plecat el însuşi în munţi s-o caute. După o vreme, Dochia a fost găsită dar, când Traian a dat s-o ia în braţe, fecioara a chemat în ajutor zeii ţării sale, care au fermecat-o, preschimbând-o în stană de piatră. Uimit de această minune, Traian s-a îndepărtat, însă pentru paza frumoasei fete a lăsat acolo un vultur roman care a apărat-o până acum şi încă o mai apără. Culeasă de mine în Muntenia în judeţul Neamţ”.

Nu la mult timp după publicarea de către Gh. Asachi a baladei, Mihail Kogălniceanu scrie în „Dacia Literară” din 1840 o „Critică” la „Dochia şi Traian, după zicerile populare a românilor, cu itinerarul muntelui Pionul, de aga Asachi, mădular a mai multor academii. Compunere românească şi franţeză. Eşii, la Institutul Albinei, 1840”. Deosebite sunt aprecierile marelui om de cultură şi de aceea prezentăm un fragment: „În scriitorii vechi, noi vedem că dacii, ca şi toate popoarele antichităţii, iubia de preferinţă vârfurile munţilor celor mai înalţi spre închinarea zeităţilor lor. Aşa, care loc ar fi fost mai potrivit dacilor decât Pionul, muntele cel mai înalt al patriei lor?”.

FIICA LUI DECEBAL, ZEIŢĂ A METEOROLOGIEI, BABĂ RĂUTĂCIOASĂ?!

Asachi povesteşte groaznicul sfârşit al schitului de lângă stânca Dochiei din 1704 şi crede că „la acea întâmplare, chipul Dochiei, deşi era stâncă puternică, au suferit o simţitoare stricăciune, partea susnică, care înfăţişa capul, umerile şi sînul s-au spart şi se vede zăcând la oarecare depărtare. Această masă compusă de aglomeraţii (pietricele între sine închegate) putea să fie partea feţei şi a părului. Trunchiul şi coapsele figurei sunt din stâncă îndesată de basalt; prundişul adunat între părţile ce închipuia fluerile abie lasă un deşert de a pute trece un om; pe acolo curge Pârâul Alb, de unde are a sa obârşie, precum zice şi Cantemir. Alte pietre de aseminea aglomeratice, ce închipuiesc oile Dochiei zac prinpregiurul acelui chip, iar alăture se află singuratică o altă piatră, îndestul de mare, care se numeşte Vulturul lui Traian, căruia, după zicerea predaniei, acest împărat ar fi încredinţat paza Dochiei”.

Povestea Babei Dochia legată de primele zile ale lunii martie vehiculează un mit străvechi în care cele şapte sau nouă cojoace, zvârlite succesiv, simbolizând etapele schimbării vremii, fazele împrimăvărării. Când primăvara venea prea brusc şi exista teama de a reveni iarna, Baba Dochia era invocată:

„Dochie, băbuţă rea,

Cojoacele nu-ţi lăsa,

Mai stai, maică, la bordei

Lâna toarce-o dacă vrei,

Primăvara n-a venit,

Florile n-au răsărit” .

Medicul şi scriitorul austriac A. Wolf a publicat în 1805 un studiu despre Ţările Române şi face referire la Ceahlău: „Dacă de la Iași ne întoarcem înspre N. către judeţul Neamţ, aflăm la Piatra, faimosul Ceahlău, muntele cel mai înalt al Moldovei. Imaginaţiunea exaltată a lui Cantemir şi-a reprezentat pe vârful acestei stânci înalte o figură femeiască din ale cărei părţi naturale, apa ţâşnind ca dintr-un izvor nesecat şi prăvălindu-se peste stânci prăpăstioase se revarsă în râul Tazlău. Precum această statuă era curată închipuire, tot astfel cele douăzeci de oi, pe care le aminteşte acest scriitor renumit, nu sunt decât nişte stane înălţate, ce natura le formase în chip de animale. Ce-i drept, şi azi încă moldovenii povestesc un basm despre o păstoriţă bătrână, care şi-ar fi păscut cele 20 de oi pe vârful acestei stânci şi avusese nenorocirea de a împietri acolo odată cu oile sale. Dar oamenii cu minte văd în acea masă de piatră din vârful muntelui pur şi simplu un joc al naturei” .

Legendele Dochiei au fost cunoscute de oamenii din munţii Neamţului, care le-au încredinţat urmaşilor pe cale orală până când au fost primite în cărţile lui Asachi, Russo, Kogălniceanu, Constantin şi Elena Matasă sau Iacomi. Am reuşit să identificăm şi să culegem nouă (9) legende ale Dochiei între cele şaizecişipatru (64) pe care le-am aflat la muntele Ceahlău. Dincolo de polemici, aceste poveşti sunt vechi, foarte vechi. Vechi aşa după cum se spunea într-o legendă a muntelui: „Această poveste este veche, foarte veche … de când Ceahlăul…”. Iar Ceahlăul este muntele românesc cu cea mai bogată mitologie.

Daniel Dieaconu