Vechiul ținut al Neamțului- Considerații asupra toponimului Neamț

Cu mândrie și patriotism local vorbim despre Neamț, cel mai vechi ținut al Moldovei, despre Neamț, ținutul cu cele mai multe lăcașuri de cult monastice din înteaga Românie, despre o regiune cu nenumărate povești și legende, care gravitează de veacuri în jurul Bistriței și Ceahlăului. Un ținut tezaur. Ne-am îndreptat atenția și asupra toponimului Neamț, luând în considerare studiile lui Bogdan Petriceicu-Haşdeu, C.C. Giurescu, Gheorghe Moisescu, Radu Popa, Narcis Crețulescu, Constantin Cihodaru, Constantin Turcu sau Gavril Lupu, Daniela Butnaru și Vitalie Josanu.

Constantin Turcu, un fiu de seamă al Neamţului, scria în 1939, dând glas „preocupărilor de cultură regională”: „Judeţul Neamţ e pomenit cu acest nume în istoria ţării din anul 939, într-o cronică rusă a lui Nestor, apoi după întemeierea Moldovei, şi în documentele lui Alexandru cel Bun, din 1428. Domnitorul pomeneşte de circa 20 de aşezări şi biserici pe care le face danie ctitoriei sale, Mănăstirea Bistriţa, ceea ce însemna că este vorba de o stăpânire nouă peste o veche aşezare de populaţie băştinaşă care-şi ducea viaţa ei neştiută de nimeni, în codrii seculari şi merei de pe malurile ascunse ale Bistriţei”. Ne alăturăm părerii lui A.D. Xenopol care scria în 1896 că „ţinuturile sunt mai vechi decât întemeierea ţărilor însăşi”. Acelaşi Constantin Turcu menţiona, referindu-se la ţinutul său natal, faptul că oferea posibilităţi bune de vieţuire: „Aşezat în creerii munţilor, străbătut de ape cristaline şi înveșmântat în codrii seculari şi de nepătruns, ţinutul acesta a oferit locuitorilor lui o mare uşurinţă de viaţă şi o mare siguranţă împotriva tuturor primejdiilor care s-au abătut asupra sa”. Preotul Constantin Matasă completa, referindu-se la Depresiunea Cracău-Bistriţa, o parte a ei fiind în vechime „Câmpul lui Dragoş”: „Dintre toate, o deosebită însemnătate ne înfățișează Câmpul lui Dragoș, care se întinde în dreapta râului Bistrița, dinspre Roznov și până în ținutul Bacăului, unde cuprindea câteva sate mai jos de Tazlău. Pământul, în această parte a țării, a pus întotdeauna la îndemâna omului condițiuni de viață excepțional de lesnicioase: loc bun de cultură pe terasele și luncile Bistriței, numeroase izvoare de apă sărată, pentru trebuințele omului și ale turmelor, păduri nesfârșite și munți – în spate – pentru apărare și adăpost în vreme de primejdie. Cu aceste neprețuite înlesniri de viață, pe care le găseau locuitorii în întregul uluc subcarpatic, nu e de mirare, deci, să întâmpinăm, pe aceste locuri blagoslovite, adânci rădăcini de străveche vieață omenească”.

În „Enciclopedia României”, care a avut printre autori și pe Dimitrie Gusti sau C.C. Giurescu, se scria cu frumoase cuvinte despre județul Neamț și însemnătatea sa istorică și spirituală, atribuindu-se o origine toponimică teutonică: „Județul Neamț, unul dintre cele mai semnificative din istoria Moldovei, și-a luat numele de la străvechea așezare a cavalerilor teutoni, aici la o margine a pământului Transilvaniei, în calea invadatorilor, către anul 1200, lor li se datorează, probabil, construcția puternicei cetăți a Neamțului în care avea să se desfășoare – după ce domnii Moldovei și-au întins autoritatea asupra ținutului – partea cea mai frumoasă din istoria lui. Ținut de sihaștri, prin decorul sălbatic al priveliștilor sale, prin pădurile și munții săi, pe atunci abia accesibili, Neamțul a fost semănat prin evlavia domnilor Moldovei cu numeroase mănăstiri în care au înflorit pe lângă o mare viață spirituală și cel mai pur spirit monahicesc (…) ca un cuib de munte ce era, ținutul a servit de multe ori ca loc de retragere în fața invaziilor străine…”. Asupra denumirii ținutului se exprimă istoricul C.C. Giurescu astfel: „De la târg s-a numit cetatea din vecinătate, apoi mănăstirea, iar de la apă și-a luat numele, plaiul Neamțului. Numele s-a întins apoi asupra ținutului respectiv și, în cele din urmă, a intrat în componența numelui orașului Piatra, care, din Piatra lui Crăciun, cum se numea la început, a devenit Piatra-Neamț”. Numele, considera istoricul că provine din slavă, însemnând “mut” (azi în rusă: “немой”), denumire pe care o foloseau slavii pentru a numi pe germani (“cei ce bolborosesc”, adică vorbesc o limbă necunoscută). Billecocq crede, referitor la originea numelui ținutului Neamț, că este de origine slavă şi înseamnă „mut, fiind dat de către ruşi în special popoarelor germanice”. Gheorghe Moisescu încearcă să explice prezenţa germanicilor în regiune într-o lucrare din 1942, plecând de la documente din colecţiile Hurmuzaki, teorie preluată de lucrări ulterioare: ţinutul Neamțului și-a luat numele de la Târgu-Neamț, așezare aflată sub Cetatea Neamțului întemeiată de germani veniți aici, probabil, în secolul al XIII-lea, în timpul domniilor lui Andrei al II-lea și Bela al IV-lea, regi ai Ungariei, ca invitați și oaspeți în perioada de creștinare a cumanilor, între 1211-1241, înainte de anul marei invazii mongole, când Moldova dintre Carpați și Siret ajunsese sub stăpânirea Coroanei ungare. O colonizare timpurie cu sași a zonei poate fi demonstrată și de toponimele: Pârâul Sasului, Valea Sasului, Săscuța, etc. Perioada colonizării cu saşi poate fi în prima jumătatea a secolului al XIII-lea, când aflăm dintr-o scrisoare a papei către principele de coroană Bela (1234) că o serie de germani și unguri, din regatul Ungariei, trec munții (în Moldova) în episcopatul cumanilor, printre “valahi”, trecând la credința acestora, “făcându-se una cu acei valahi, același popor”. Zona este posibil să fie aleasă de sașii din Bistrița și Rodna și datorită izvoarelor cu apă sărată din zonă (slatinele de la Oglinzi, Bălțătești, Lunca, Pipirig, etc.), aşa cum au făcut reprezentanţii multor culturi de la Cucuteni până la Dridu sau Botoşana ş.a., B.P. Hasdeu a susținut că „Neamț e tot neamț”, fiind convins că denumirea cetății vine de la un grup de nemți care ar fi zidit-o sau au locuit în jurul ei; această cetate nu este decât „castrum munitissimum” zidit de cavalerii teutoni.

Potrivit unei tradiții istorice păstrată de viețuitorii Mănăstirii Neamț, cea dintâi fortăreață, cea dintâi cetate care, ulterior, a luat numele de Neamț, a existat pe locul pe care astăzi se înalță complexul monumental Mănăstirea Neamț. Între cercetătorii care nu împărtășesc originea teutonică a Cetății Neamț se numără și Constantin Turcu. De la sașii care locuit în această zonă vin toponimele Pârâul Sasului, Valea Sasului, doi afluenți ai râului Cracău, Săscuța la Gura Carpănului, Viile Sașilor. Prezența sașilor (germanilor) în Târgu-Neamț este atestată și de călătorii străini care au vizitat acest oraș. Într-o „carte” din 7 septembrie 1452, de la domnul Alexandru al Moldovei, întâlnim antroponime care, după toate probabilitățile, sunt săsești şi, de asemenea, într-un act datat la 20 mai 1634, de la Vasile Lupu, prin care întărește Mănăstirii Neamț braniștea hotărnicită de Pătrașco Bașotă. Toponimul Neamț este menționat întâia oară în lista rusă de orașe „valahe” întocmită între anii 1387 și 1392, unde este înscris „Neamțul în munți”. În “Lista orașelor rusești îndepărtate și apropiate”, alcătuită probabil la Kiev între 1387-1392, sunt amintite: “Târgul Iașilor, pe lângă Prut. Târgul lui Roman pe Moldova. Neamțul în munți, Piatra lui Crăciun, Suceava, Siret, Baia…”.

Regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, a folosit acest toponim „ante castrum Nempch” (înaintea Cetății Neamț) într-un act emis în ziua de 2 februarie 1395, cu ocazia unei incursiuni în Moldova, urmată de o lupta la Ghindăoani, unde a fost învins de domnul Ștefan I. La 7 ianuarie 1403, toponimul Neamț apare într-un document al cancelariei Moldovei, unde domnul țării, Alexandru cel Bun, menționa pe boierul „pan Şandru de la Neamț” ca făcând parte din sfatul domnesc. Apoi, termenul apare din ce în ce mai des în documentele vremii. Începând cu secolul al XV-lea, documentele istorice vorbesc adesea despre Mănăstirea Neamț, apa Neamțului, pădurea Neamțului (actul lui Iosif al Moldovei ce numește pe Domețian, stareț al Mănăstirii Neamț, în anul 1407), privilegiul comercial din 1408 acordat liovenilor de către Alexandru cel Bun, Nempch (documentul latin din 1436 dat de către Ilie voievod), etc.

Neamțul, care apare în documente încă de la primii mușatini, capătă, odată cu acești domnitori și o mare importanță militaro-strategică. Era un ţinut de graniţă, pe unde treceau două mari trecători ale Moldovei către Transilvania şi cetatea ridicată pe culmea Pleşu a devenit un simbol al luptei modovenilor pentru neatârnare, al rezistenţei în faţa trufiei lui Mahomed al II-lea, Ian Albert sau Ian al III-lea Sobiescki. Poienile munţilor Neamţului au primit schituri, sihăstrii sau mănăstiri, unele dintre ele devenind mari lavre ale ortodoxismului românesc. Neamţul, ţinutul tezaur, aşa cum am numit monografia noastră din 2019, ni se înfăţişează ca o fericită îmbinare a frumuseţilor naturale cu spiritualitatea ortodoxă, cu credinţele şi tradiţiile ancestrale, cu poveştile şi legendele, cu vestigiile locuirii omului pe aceste meleaguri. Nu are de ce să mire mândria cu care scriem despre el…

Prof. dr. Daniel DIEACONU