Critic și istoric literar, editor, eseist și profesor universitar, membru al Academiei Române și președinte al acestui for prestigios, Eugen Simion lasă în urmă o operă de excepție. Mai multe despre viața, opera și  cariera sa didactică puteți citi aici.

In memoriam, republicăm un interviu de excepție cu el, apărut în Mesagerul de Neamț în anul 2016, sub semnătura colegului Viorel Cosma. Tot ce spunea atunci cel dispărut acum dintre noi este la fel de actual. Și la fel de dureros.

Între România profundă și România suprafețelor

* interviu cu academicianul Eugen SIMION

– Neamul nostru a început să degenereze?

Nu. Clasa politică a degenerat.

– Românul mai are resurse să renască?

Mari de tot, mari de tot. Eu sunt, cred, un om lucid, nu-s un om disperat. Un popor care a rezistat 500 de ani sub turci și a fost aici în calea tuturor răutăților, cum zice cronicarul, nu piere cu una, cu două. E un moment de confuzie în istoria noastră. N-avem politicieni responsabili, ei vor să se chivernisească. Spectacolul pe care ni-l dau este absolut lamentabil, iar în ultima vreme catastrofal, după părerea mea. Oameni care nu se țin de cuvânt, oameni care se contestă, se pupă în Piața „Endependenții”. După aceea se denunță ca mari răufăcători. Nicăieri, cred eu, nu se întâmplă cu pasiune atât de mare asemenea lucruri.

– Ceva-ceva parcă ne individualizează în rău, deși adunăm suficiente elemente care ne țin vie indentitatea bună de români. E incredibil?

Nu. Aud judecata asta, e foarte răspândită. Eu nu sunt de acord. Adică, națiunea este ceva, ce se întâmplă la suprafață este cu totul altceva.

– Atunci, națiunea profundă în ce mai stă?

Îmi place că folosiți această formulă. Și eu o folosesc, eu îi spun România profundă. România profundă este în cultura ei. Noi avem niște poeți uriași, și nu numai poeți: moraliști, istorici și așa mai departe. România profundă este în tradițiile ei spirituale, care-s foarte bogate, chiar și într-un mod de a fi al acestui popor pe care eu îl respect și îl consider bun. Camil Petrescu vorbea de România suprafețelor. Pe aceea o vedem noi în fiecare zi la televizor, o ascultăm la radio sau o citim în ziare. Asta e altceva, este România structurilor de suprafață. Toată lumea zice că am avut o jumătate de secol de sistem comunist, de sistem totalitar, că acuma forțele au devenit anarhice. Da și nu. În societatea românească s-au format deja, după părerea mea, grupuri puternice, foarte puternice, care sunt nu numai în politică.

– Ne place să ne trădăm?

Nu, ne jefuim singuri.

– Dar nu s-a ajuns până în profunzime, acolo unde este rezervorul de rezistență.

Eu cred că da. Deși, mă rog, eu vin dintr-o lume frumoasă, care era foarte frumoasă, a moșnenilor valahi, cam ce-a fost aici lumea răzeșilor, clasa care a ținut istoria României, într-un fel. Clasa asta nu prea mai e, asta este grija mea. Nu știu dacă știți, în lumea universitară copiii de țăran sunt…

– …Pe cale de dispariție?

Da. Acum vreo 5-6 ani, nu mai știu exact, în sondaje erau sub 2%. Vă dau un exemplu mai elocvent. Dacă te uiți pe Dicționarul Academiei Române, cam 1.000 de membri au fost aleși din țară – au mai fost și din străinătate – de la 1866 până astăzi. Mai mult de jumătate vin din mediul ăsta.

– Recent, la o manifestare organizată de Colegiul Național „Petru Rareș”, am discutat cu lideri ai Alianței Colegiilor Centenare, cu președintele organizației, prof. George Cazacu, fost director la C.N. „Sf. Sava” din București. Se apucaseră de numărat câți membri ai Academiei au trecut prin colegiile centenare.

Îl cunosc pe domnul profesor, un om foarte serios.

– V-au acordat și Premiul „Lykeion” pentru 2012.

M-au invitat odată acolo și eu eram foarte mândru că de la liceul nostru din Ploiești – „I.L. Caragiale”, fost „Petru și Pavel” – au ieșit 24 de membri ai Academiei, dintre care trei președinți. Numai de la ei, de la „Sf. Sava” sunt o sută și ceva…

– Ați pomenit cei 50 de ani de comunism. Aș face o altfel de împărțire. Am numărat 24 de ani, 5 luni și 11 zile cât a fost Ceaușescu în fruntea partidului. Încă pe-atâta s-a scurs până pe 31 mai anul acesta. Dacă e să comparăm aceste perioade, la modul serios, nu vulgar, ce am pierdut în esență după Ceaușescu?

Cultura. Cultura, în primul rând. Și încrederea națiunii române în ea însăși.

– Aveam mai multă încredere în noi sub Ceaușescu?

Aveam pentru că aveam un dușman comun. Ne grupam, ne respectam între noi. Acuma, românii se învrăjbesc, se dușmănesc între ei. În primul rând, clasa intelectuală. E o ură bestială! E greu de explicat.

Dar, dacă ați făcut această comparație, eu vreau să fac alta. Au trecut 24 de ani de la Revoluția din decembrie. Între cele două războaie au fost două decenii. În două decenii, cultura de atunci a fost formidabilă, a explodat. Cum într-un regim de libertate cultura n-a mai urmat aceleași ritmuri? N-a mai dat aproape nicio capodoperă, niciun mare roman. Cum se explică acest lucru?

– Aș îndrăzni să dau explicație: s-a umblat la educație. Mai îndrăznesc să spun că în ultimii 24 de ani am fost martorii unui sabotaj în educație.

Sabotajul cel mai rău este din prostia noastră, cu toți acești miniștri care fac reforme. Dumneavoastră știți că ultima reformă, care este chiar în funcțiune, desființează școlile rurale, că tot vorbeam de resursa de la țară? Potrivit acestei reforme, o școală dintr-un sat care nu are 300 de elevi își pierde identitatea juridică și îi iau pe elevi și îi duc nu știu unde, cu nu știu ce. Spun mereu acest lucru pentru că poate se și-nțelege. Am încercat de nu știu câte ori să-i spun ministrului respectiv, domnul Funeriu, să nu facă acest lucru. Dacă România a progresat, a progresat datorită reformelor lui Spiru Haret, care a înființat școlile alea sătești. Așa a progresat România. Și tu vii și-mi desființezi școala sătească?…

– Am asistat la o discuție cu domnul profesor Alexandru Mironov, anul trecut…

Un om serios, aș spune eu, un om profund.

– Povestea despre reformele lui Spiru Haret. Mă tem că astăzi mulți cred că e vorba de vreun machedon care are treabă cu fotbalul.

Ei, acuma tinerii nu știu, dar învață și ei cu timpul.

– Rămâne de văzut. Dar, dacă vorbim despre educație, cred că s-a umblat și la familie.

S-a umblat la familie, asta e în toată lumea. E o valoare care nu mai contează. Eu merg deseori în Franța, cunosc bine societatea. Prietenii pe care mi i-am făcut când am ținut cursuri acolo acuma au copii, care la rândul lor au copii. Urmăresc evoluția lor. E un stil de viață care s-a răspândit, nu mai pun bază pe familie. Nu-i bine. Eu cred că de la Biblie încoace familia este un element esențial. Într-adevăr, pentru că făceam comparația cu regimul totalitar, regimul comunist făcea o educație elementară, mă rog, cum era, dar se făcea, era obligatorie. Acuma face cine poate. Cine are parale își trimite copiii în străinătate. Tinerii eminenți din țară mai toți pleacă în străinătate și nu se mai întorc, asta este povestea.

Amintirea îngerului blond

– Cum se îndrăgostea adolescentul Nichita Stănescu în liceu?

Repede și cu mare succes, ne umplea de invidie. Toate fetele umblau după el. Noi ne uitam, așa, ca la un spectacol.

– Promitea să devină poet de geniu?

Da și nu. Am mai spus acest lucru – nu avea conturate bolile adolescentului genial. Dimpotrivă, era un tip petrecăreț, un tip glumeț. Când am citit primele lui poezii, erau niște poezii în genul lui Topârceanu. Îi plăcea Topârceanu foarte mult. Altele erau în stilul lui Anton Pann. Le-a și publicat mai târziu. Nu mă provocați cu Nichita Stănescu, atunci facem alt interviu. Este iubit Nichita Stănescu, aici, prin „inteleghenția” din oraș?

– Pentru cei din generația mea depun eu mărturie.

Reacții

Memoria tinereții, cârja unei emoții până la tronul unui profesor! Academicianul Eugen Simion m-a înfiat cultural și, într-un fel, mi-a dat destin, consfințit prin acordarea gradului I didactic și transpunând în “Caiete critice” provizia sa de afecțiune pentru un colegiu, precum “Petru Rareș”. Nu știu ce anume din mine l-a făcut să mă ia sub aripa lui paideică, să mă facă să iubesc limba și literatura română cu rațiunea, adică cu spiritul obiectiv, dar și cu surplus de inimă. Ultima dată ne-am întâlnit în București, bucuros să mă găsească “zâmbindă”, bucuroasă să-l găsesc la fel de distins, cu simțul onoarei, cu optimismul temperat discret al aceluia care a refuzat constant postura “atotștiutorului”. Într-un elan mărturisitor recunosc că nu am abilitatea adaptativă de a mă despărți de Nemuritori!

Luminița Vîrlan