Moțiunea de cenzură este deocamdată una din puținele căi de a trimite un membru al executivului în mama lui, adică în partid, tot un fel de origini materne, dar de altă anvergură. Socială. Procesul, dacă este să‐l privim în ansamblu, pare destul de simplu. Ce‐I mare lucru să bruftuluiești un nene, să‐l faci cu ou și cu oțet, incompetent, mediocru, tâmpit (aici cu fereală că se lasă cu proces)?! Se bășică un nene deputat, scoate documentul în care își varsă năduful și apoi îl dă la semnat la restul, că și asta se pune la dosar, dacă e să fie luat cineva la răspăr pentru justificarea lefei. Numitul, în calitate de victimă este adus la tribună, a se citi eșafod cu ghilimele, și începe balamucul. Pentru că altceva nu poți avea în condițiile unei majorități cleioase și a unei opoziții fracționate, în care fiecare e cu a mă‐sii și mai puțin cu cine trebuie, astfel încât „partidul unic“ să simtă ceva din tectonica unei mișcări de sens contrar. Apă de ploaie sau rahat cu apă rece, vorba marelui Tănase. Moțiunea trece la coșul de gunoi, iar cel „moționat“ rămâne și cu degetul mijlociu în sus la adresa „moționarilor“, neștiind adevărata semnificație a gestului anglo–saxon.
Dar nu despre gest este vorba, ci despre pseudo-politica practicată de o seamă a celor aleși pe liste, care se trezesc pe rând, fie ridicând mâna ca tractoristu‐n cazinou, fie vorbind fără creier cuplat la realitatea momentului, prin diverse exprimări din social media. Și aici mi‐a reținut atenția o postare a unei distinse dame ajunsă în orașul lui Vodă pe listele lui Flutur, unde afirmă domnia sa, că munca este izvorul virtuții și din virtutea asta va face un ideal, ceea ce mi‐a ridicat o sprânceană, știut fiind că virtutea face parte din edificiul comportamental al fiecăruia și‐n momentul în care devine ideal e clar că lipsește în forma absolută și cunoscută. Rămâne de văzut dacă și partea cu munca ocupă o felie constructivă, dar n-aș băga mâna‐n foc. Sincer, nu mai fac efortul de a urmări prestațiile aleșilor, că nu am ce vedea. Vrăjeli agramate, tâmpenii în formă continuată, „analize“ paralele cu formația și vocația celor ce le scriu, ca să nu mai vorbim despre demagogia lungă ca o supă cazonă ori o tocăniță de vițel… fără vițel. Cadrele desemnate pentru astfel de prestații sunt corigente sadea la ceea ce înseamnă marketing politic, nici măcar ziarele de casă nu se ridică la un nivel cât de cât onest, preferând să dea cu var lideri de paie, goi pe dinăuntru și pe dinafară în unele momente scăpate prin media spre deliciul privitorilor ahtiați de senzaționalul unor fese expuse temeinic la știri.
Judecând la rece, cu o astfel de interfață publică, garnisită de moțiuni fâsâite, comunicate de grădiniță, vrăjeli de popă surd și damfuri de bombardier, ce credibilitate poți să ai? Evident, nulă. Pe mai încolo. (GD Patraucean)
