George Panu, „sămănătorul de idei” / Pionier al turismului la Muntele Ceahlău

Subiectul articolului nostru poate fi considerat un nedreptăţit al soartei. A avut putere, a folosit-o, a avut bani, nu a ştiut să-i folosească cu chibzuinţă. A fost un pătimaş. A murit după o lungă suferinţă, fără bani pentru medici şi uitat de prieteni şi de cei mulţi cărora le-a fost sprijin şi folos de-a lungul vieţii. Nu este singura mare personalitate a românilor care a împărtăşit un astfel de destin. Povestea lui devine pentru noi mai interesantă prin legătura sa cu judeţul Neamţ şi, în special, cu Ceahlăul şi Durăul. Acesta este motivul pentru care ne-am concentrat asupra figurii sale: a fost una dintre marile personalităţi, care, deşi nu era nemţean, a iubit judeţul nostru şi şi-a dat osteneala pentru propăşirea lui. Iar amintirea şi recunoştinţa urmaşilor nu este pe măsura celor făcute de domnia sa. Se aminteşte despre el pe o placă de pisanie şi cam atât…

Un cursus honorum sinuos…

George Panu a fost una dintre marile inteligenţe ale neamului românesc, un spirit vizionar, democrat, de multe ori neînţeles, de multe ori părăsit de prieteni şi tovarăşi de luptă politică. A fost considerat „fripturist“ şi „traseist“ politic, dar noi insistăm pe consecvenţa ideilor sale politice, pe care a încercat să le implementeze printr-un partid sau prin altul. Ideile sale nu erau schimbătoare. S-a născut la Galaţi în 1848, fiu al ofiţerului Vasile Panu din Vaslui, aghiotantul lui Alexandru Ioan Cuza. Face şcoala primară şi liceul în Iaşi, apoi se înscrie la universitate, unde studiază literele. După ce devine membru al „Junimii” (1872), primeşte o bursă cu ajutorul lui Titu Maiorescu şi pleacă la studiu la Paris, împreună cu Vasile Conta şi Alexandru Lambrior. Cu siguranţă, Titu Maiorescu avea ochi pentru tineri valoroşi, dar avea şi de unde alege în Moldova acelor ani. Studiază istoria, literele şi ştiinţele juridice la Paris şi Bruxelles, unde îşi ia doctoratul în drept. După întoarcerea în ţară devine procuror, apoi avocat. Este însă pasionat de lupta politică şi intră, firesc, la gruparea conservatorilor junimişti, dar o părăseşte alăturându-se Partidului Naţional Liberal, devenind şeful de cabinet al ministrului de Interne, C.A. Rosetti – 1881, şi deputat al acestui partid, calitate în care susţine votul universal, face o alianţă cu deputaţii socialişti şi condamnă vehement pe deputaţii antisemiţi.

A fost editorul mai multor ziare: „Lupta”, 1884, „Cronica”, „Ziua”, „Săptămâna” din 1891, revistă pe care o scoate singur, şi colaborează la multe alte publicaţii: „Convorbiri Literare”, „Epoca”, „Epoca Literară”, „Liberalul”. Ziarul „Lupta” avea în perioada de apariţie cel mai mare tiraj, iar revista „Săptămâna”, pe care o scria singur, era citită cu nesaţ de intelectualii români. În ziarul „Lupta” pe care-l conducea, în 1887, a publicat pamfletul „Omul periculos“. Articolul critica decizia regelui de a încheia o nouă convenţie comercială cu Imperiul Austro-Ungar, acuzându-l de a fi „cătană nemţească“, „ulan prusian“, „izvorul tuturor relelor“, „samsarul tuturor trădărilor“, „suflet blestemat“. Acest fapt a atras mânia lui Carol I. În calitate de director al ziarului, George Panu fost chemat în instanţă pentru ofensa adusă regelui, a fost găsit vinovat şi a fost condamnat la pedeapsa maximă de doi ani de închisoare şi la o amendă de 5.000 lei. Ca să nu fie închis, Panu a fugit la Paris. În 1888, este ales ca deputat la Iaşi, pe listele opoziţiei anti-liberale şi se întoarce în ţară, dar este arestat la graniţă şi adus la Piatra-Neamţ în închisoare. Nicu Albu, prefect al Neamţului la acea dată, apropiat lui Panu, a făcut ca arestul să-i fie uşor, alături fiindu-i şi adeptul politic, viitorul primar şi memorialist, Dimitrie Hogea. Regele Carol I l-a graţiat după 10 zile, iar pietrenii l-au condus în triumf spre gară. Să amintim faptul că Dimitrie Hogea, primar al oraşului Piatra-Neamţ (1914-1918), a publicat un studiu dedicat lui George Panu şi l-a amintit deseori în scrierile sale.

George Panu a fost de două ori deputat (1881, 1888) şi o dată senator (1892). În 1888 şi-a creat propriul partid, Partidul Democrat Radical. Ca adept al radicalismului a promovat republicanismul, votul universal, antidinasticismul, reforme agrare, impozit progresiv, regim vamal protecţionist, restrâîngerea prerogativelor regale, drepturi pentru muncitori, juriu pentru delicte de presă, etc. Şi-a dorit foarte mult să ajungă ministru dar, din anumite motive, acest lucru nu s-a întâmplat, unul dintre ele fiind conflictul cu regele care îi refuză candidatura la un post de ministru, afirmând că „un om care nu s-a supus legilor ţării nu poate fi ministru“, făcând aluzie la fuga sa în Franţa pentru a scăpa de răspunderea legală. Ca istoric se remarcă prin lucrările: „Studii asupra atârnării sau neatârnării politice a românilor“, „Portrete şi tipuri parlamentare“, „Amintiri de la Junimea din Iaşi“, „Cercetări asupra stării ţăranilor în vremurile trecute“.

Prieten al Neamţului şi nemţenilor, pionier al turismului montan

George Panu venea în judeţul Neamţ la prietenul său, scriitorul Calistrat Hogaş, făcea de obicei vizite în apropierea capitalei de judeţ, la mănăstiri, la Târg, la Piatra, la Bălţăteşti şi Oglinzi, până în 1890, când s-a îndreptat pentru prima dată spre Durău. Căci a devenit un împătimit al Ceahlăului şi un oaspete statornic al Durăului pînă la moartea sa, în 1910. La început a stat în gazdă în satul Răpciuni, ce ţinea de comuna Hangu de atunci, la un gospodar, dar apoi şi-a făcut o casă proprie la Durău. Făcea excursii lungi pe Ceahlău, dar şi în zonele dimprejur, până la Borsec sau Vatra Dornei, pe jos sau cu brişca. Pe Ceahlău a făcut un prim adăpost lângă stânca Panaghia, mai sărăcăcios, şi două mai mari cu paturi la Stănile şi la locul numit Mesteceni. A fost un pionier al turismului pe muntele Ceahlău.

La Răpciuni şi apoi la Durău era vizitat de Caragiale, Delavrancea, Coşbuc, Morţun, dr. C. Istrati, Al. Bădărău, ş.a. Aici, la Durău, a scos multe numere ale revistei pe care o scria singur – „Săptămâna“, atât de citită în epocă.

Influenţa sa a făcut să se înceapă şoseaua pe valea Schitului, s-au făcut poduri şi podeţe. S-a refăcut la cererea sa drumul de la Hangu spre Bicaz, cu mare folos pentru muntenii de la poale de Ceahlău. La stăruinţa sa s-a făcut linie telefonică, cu post telefonic şi serviciu de poştă regulat pînă la Durău. Prietenia cu stareţul Teofan a făcut ca influenţa lui Panu să se răsfrângă şi asupra schitului care a fost ridicat la rangul de mănăstire, a găsit fondurile necesare pentru repararea bisericii şi a clopotniţei în timpul ministerelor lui Spiru Haret şi dr. C. Istrati. Dimitrie Hogea îşi amintea că Panu a intervenit împotriva prinţului Sturdza ca să nu taie pădurea de brazi din jurul Durăului, care aducea un farmec deosebit aşezării şi organele silvice şi boierul i-au dat până la urmă dreptate aprigului apărător al Durăului.

A murit sărac, dar a avut funeralii naţionale…

Suprasolicitările, nemulţumirile şi supărările s-au adăugat cancerului la intestine care-l măcina şi care nu a putut fi tratat nici la Paris. Şi nici nu mai avea bani pentru medicii de la Paris, căci nu mai putea să muncească. „Grozav lucru e sărăcia, avea să zică, niciodată n-am simţit-o ca acum“. A murit sărac, nelăsând urmaşilor mare lucru. Guvernul liberal a hotărât funeralii naţionale, presa a avut numeroase articole elogioase pentru un mare „sămănător de idei“. Demn de remarcat faptul că regele Carol I a hotărât din mijloacele sale particulare o mică pensie pentru văduva Panu. Casa de la Durău a fost vândută către Ministerul Cultelor şi a devenit arhondaric al mănăstirii. Puţini mai ştiu asta astăzi, au mai rămas câteva fotografii, câteva cărţi poştale în colecţia lui Viorel Nicolau sau la alţi cartofili nemţeni. Oamenii locului nu ştiu de George Panu, de şederea sa la Durău şi de binele făcut zonei. Stă scris doar pe o placă de marmură pe un perete lăturalnic al clopotniţei de la Durău despre faptul că a fost „un mare ajutător al schitului“. Cam atât. Puţin pentru un om atât de mare, poate cel mai important care s-a legat statornic de aceste locuri şi de aceea am ridicat acest articol pentru mai multă ştiinţă şi preţuire şi, astfel, neuitare.