România, ultimul bal

Ca la comandă, una nevăzută, însă vizibil întreținută, românii s-au dezlănțuit împotriva Austriei. Au descoperit ei peste noapte că avem o problemă cu țărișoara care l-a dat lumii pe Adolf Hitler, dar și pe nazistul Kurt Waldheim. Că individul, altfel mare pretenar cu Nicolae Ceaușescu, a fost Secretar General al ONU timp de 10 ani, susținut puternic pentru primul mandat de Uniunea Sovietică, e una. Dar, cu dezvăluirile sub nas, ciolovecii ăștia revanșarzi de mai la Vest l-au ales și președinte în 1986 din partea Partidului Popular Austriac (ÖVP). Din lunga listă de ordine, decorații și medalii primite una are o „strălucire” aparte. E Medalia Coroanei Regelui Zvonimir, acordată de Statul Independent al Croației (1941-1945), un stat-marionetă asociat Italiei fasciste și Germaniei naziste pe teritoriul căruia au funcționat 22 de lagăre de concentrare. Ca la comandă, chestiunile astea nu se discută în România.

La pachet cu Austria, românii au descoperit peste noapte și ce hal de președinte au votat de două ori. Nu ține. Nici cu noile sondaje de opinie în spate! Se știa foarte bine ce profil are Klaus Werner Iohannis și ce-i poate pielea. Traian Băsescu nu bătea câmpii, dar în 2014 nu l-a lăsat pe Cristian Diaconescu să candideze la președinție, ci a impus-o pe Elena Udrea. Iar în 2019, deși și-a dat cu totul arama pe față după alegerile europarlamentare din 2019, boborul l-a ales pe Iohannis încă o dată. N-ar fi rău ca în reevaluarea de azi să se țină cont de cum a coordonat el deturnarea sensului votului de primăvară până a reușit răsturnarea guvernului legitim condus de Viorica Dăncilă. Prioritatea reală a viitorilor guwerneri conduși de Ludovic Orban fusese denunțată din timp inclusiv în presa nemțeană, dar puțini au crezut-o chiar și după ce pe Orban l-a luat gura pe dinainte și a recunoscut-o la un forum al Partidului Popular European ținut în… Croația. Era vorba de desemnarea comisarului european din partea României în persoana soției lui Crin Antonescu și punerea acestui mandat în contul PPE.

S-a uitat și că imediat după realegere, la începutul anului 2020, Klaus Werner Iohannis și-a căutat suspendarea cu reflectorul de noapte de la apărarea antiaeriană, când forța alegerile parlamentare peste rând. Dar PSD și Ciolacul de salvare, ca la comandă, și-au făcut datoria față de sistem. Sistemul e însuși statul care a confiscat țara și poporul. E posibil ca în curând, nemaiavând altceva de vânzare, să vândă poporul cu totul. O astfel de acțiune nu e chiar departe și se poate concretiza prin angajarea României într-un război care nu ne privește în niciun fel.

Fiindcă suntem în decembrie și am pomenit amenințarea războiului, e un bun moment de depănat oarece amintiri și a aduce niște lămuriri istorice. Nu de alta, dar pe lângă vulnerabilitățile dezvoltate de toată clasa politică băștinașă pe relația Vest, odată cu distrugerea țării sub pretextul aderării la NATO și Uniunea Europeană, se minte enorm în legătură cu pericolele reale din Est.

ion iliescu - România, ultimul bal — De s-ar apuca Ion Iliescu de vorbit, mulți ar întinde-o repede-repede din țară!…

În decembrie 1989 trebuia să fie o „simplă” lovitură de stat care să îl aducă la putere pe gorbaciovistul Ion Iliescu. Revoluția Română le-a luat-o înainte și a stricat toate planurile, incluzând în listă și pe cele de rupere a țării. Salvarea integrității naționale, nu este un secret azi, a beneficiat de sprijinul exemplar al Chinei și Israelului. Cât privește limitarea gorbaciovismului, bafta noastră – așa cum recunoaște cam târziu și Serghei Mizil – a stat în reanimarea partidelor istorice. De aceea, ca la comandă, nu se mai vorbește astăzi de confiscarea Revoluției printr-un soi de lovitură de stat, dată pe 23 ianuarie 1990, când Frontul Salvării Naționale a anunțat că se transformă în partid. S-a uitat de protestul partidelor istorice din 28 ianuarie, de ceața din Piața Victoriei, de „Moarte intelectualilor!”, de prima mineriadă.

Inutil, probabil, să le povești celor născuți mai încoace și de momentul 12 ianuarie 1990. Atunci, protestatarii din Piața Victoriei au reușit să impună Biroului Executiv al CFSN emiterea a trei decrete-lege. Unul, care a avut viață scurtă, căci binomul Iliescu-Brucan era de neclintit, prevedea scoaterea PCR în afara legii, „ținând cont de faptul că partidul comunist a fost confiscat de dictatură, devenind instrumentul demagogiei politice și minciunii utilizate ca metode de guvernare, de această dictatură, împotriva poporului”. Citatul merită reținut, eventual ajustat și transpus în coordonate actuale.

Datele de mai sus capătă o relevanță uriașă dacă le punem în balanța Est-Vest și ne oprim la 1991. E anul puciului de la Moscova și al dizolvării URSS. E anul tratatului de bază încheiat, dar neratificat, cu muribunda URSS. Tratat infam i se zice. Iar Iliescu era considerat trădător de țară. Greșit. Decizia politică de atunci rămâne de fapt una dintre cele mai importante din istoria noastră contemporană, doar că o tăcere ticăloasă o acoperă.

În contextul prefacerilor din fostul Bloc comunist din Europa Centrală și de Est, România avea nevoie arzătoare de prieteni și garanții de securitate. Pe 15 februarie luase ființă Grupul de la Vișegrad, ca alianță culturală, economică și politică ce urmărea să dezvolte și cooperarea militară între Ungaria, Polonia și fosta Cehoslovacie. Pe noi nu ne-au primit. Perspectivele erau dintre cele mai negre, dacă ținem cont de experiența evenimentelor de la Târgu Mureș din 1990 și obrăznicia separatistă a UDMR, formațiune creată la vremea ei cu largul sprijin al lui Ion Iliescu. Același Iliescu se revanșează față de țară după umilința de la Vișegrad și obține garanții politice și de securitate de la singura putere reală care conta în zonă. Tratatul acela de bază din 1991, ținând cont de adevăratul curs al evenimentelor, se vede acum în altă lumină, nu? Pe cale de consecință, și tratatul de mai târziu încheiat cu Rusia, pe care i-l datorăm lui Adrian Năstase, trebuie reconsiderat, nu huiduit.

La noi, după cum ar cam fi cazul să se conștientizeze, escaladarea tradiționalelor sentimente antirusești e cultivată de stat. Pe fondul războiului din Ucraina s-au atins niște vârfuri de sarcină incredibile. Însă, în toți acești scurși de la dizolvarea URSS în decembrie 1991, frații noștrii din Vest și-au văzut nestingheriți de afacerile avantajoase cu Federația Rusă și alte câteva republici ex-sovietice descrise oficial ca nefrecventabile.

Prosperitatea germană edificată pe gazul rusesc este de departe cel mai odios exemplu. Dublul standard a urcat în rang, devenind unul multiplu grație varietății variantelor de cooperare cu Moscova. Ce alții făceau la vedere, nouă – ca la comandă! – nu ne era permis. Nu ne era permis, în primul și-n primul rând, de către conducătorii din țară, cei care întruchipează statul asupritor, un stat atât de ticălos încât a refuzat în mod constant să cumpere gaze naturale ieftine pe firul scurt, direct de la ruși.

Austria, Olanda, Suedia și cine mai vreți de pe continentul nostru, plus partenerul fantastic de strategic de peste Ocean, își văd de propriile interese, n-ai ce le reproșa. Ce fac în și cu România li s-a permis de către ai noștri. Că unii se dau de ceasul morții cu lacrimi și dezvăluiri despre cum o putere străină sau alta și-a instalat marionete la conducerea statului nu are absolut nicio relevanță. Vinovații reali sunt românii. Degeaba invocă ei o culpă generică a întregii clase politice. E limpede că n-are clasă, dar nici clasă nu e în sensul de ansamblu de persoane grupate după criterii economice, istorice și sociologice sau politice. Pe bune, mai degrabă vorbim de niște haite. Iar românii au avut și au leac la îndemână. Numai că îl refuză. Așa cum s-a întâmplat în 2019, după europarlamentare. Au fost îndemnați aproape cu disperare să ia cu asalt partidele, indiferent care, să le ocupe și să le schimbe. Li s-a rupt undeva de soarta lor. Zic ei mârâind că rezolvă problemele la alte alegeri, când și dacă s-or mai ține. Nu rezolvă nimic. Candidații reprezintă partidele, nu electoratul.

Zăbovind cu privirea încă un pic spre Est, poate e un bun moment ca românii să își dea seama că adevăratele relații cu Ucraina și în special cu Republica Moldova, expunerea noastră față de Ucraina și mai ales față de Republica Moldova sunt prezentate cel puțin defect. Vocile răzlețe care amintesc despre „contribuțiile” Subsecretarului de Stat Victoria Nuland sau ale Secretarului de Stat Antony Blinken, ambii evrei de origine ucraineană, la escaladarea crizelor succesive din țara vecină și neprietenă, sunt reduse iute la tăcere. La fel pățesc și cei care explică riscurile uriașe ale unirii pe repede înainte cu Republica Moldova. Dar despre toate acestea în episodul următor.

Viorel COSMA