Istoriografia românească consideră că poporul nostru şi-a încheiat procesul de etnogeneză în secolul al VIII-lea, moştenind din caracteristicile a două importante civilizaţii ale lumii antice, dar și influențe ale alogenilor ce-au trecut sau au stăpânit aceste pământuri. Trăsăturile strămoşilor noştri s-au transmis tânărului popor român, bune sau mai puţin bune, şi istoria românilor a confirmat această realitate. Istoria şi personajele ei au cunoscut numeroase mitizări, a cunoscut însă şi destule demitizări. Au fost urcaţi eroi pe piedestal, au fost apoi coborâţi, au fost ridicate şi dărâmate statui, unele personaje istorice au primit fie oprobiul, fie elogiul opinei publice, aşa precum vremurile o cereau. Şi mistificările nu au lipsit în nicio perioadă.
„Sine ira et studio”
Încă din cele mai vechi timpuri, istoria a fost scrisă de către partizanii unei sau altei facţiuni politice, pătrunşi de principii sau de patimi şi chiar fanatism, puţini fiind cei care au scris cu obiectivitate. Marele istoric roman Tacitus cerea să se scrie istoria „sine ira et studio”, adică „fără ură şi părtinire”, dar nici măcar el nu a putut să respecte propriul său dicton. „Audiatur et altera pars”, ziceau tot latinii, dar nu de fiecare dată se putea „asculta şi partea cealaltă”. Cărturarii în vremurile vechi au fost oameni ai bisericii sau aparţineau boierimii şi ei au făcut cunoscute sentimentele castei lor. Panegiriştii scriau la ordinul unui voievod sau mare boier şi cronicile lor fac apologia faptelor stăpânilor lor. Aşa au scris Macarie, Eftimie, Azarie şi destui alţii, iar marii cronicari Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Nicolae Costin au exprimat poziţia marii boierimi. Astfel a apărut imaginea lui Ştefan cel Mare, ca fiind „grabnic omorâtor fără giudeţ”, aşa s-a născut portretul lui Alexandru Lăpuşneanu, care nu a fost aşa de crunt cum îl arată cronicile sau Costache Negruzzi, iar Ioan Vodă nu a fost aşa de cumplit, poate doar pentru marea boierime, care întreţinea anarhia şi astfel şi slaba putere a ţării. Vlad Ţepeş a devenit modelul pentru celebrul personaj „Dracula” şi la aceasta au contribuit și scrierile saşilor din Sibiu şi Braşov, cărora le-a suprimat prea marile privilegii care le deţineau în Ţara Românească. Când aceştia au pregătit un domn care să-l înlocuiască, a trecut prin foc şi sabie oraşele saşilor. Operele slavilor îl arată într-un mod diferit, iar cronicele turceşti oferă şi ele o altă imagine, departe de cea din „Poveşti despre Dracul Voievod”, scrierea saşilor. Şi nu doar Vlad Ţepeş a fost crunt în faptele sale. Recomandăm lucrarea „Un Dracula pe care Occidentul l-a ratat”, de Dan Horia Mazilu. Subiectul cărţii este Ştefan cel Mare.
A fost şi este în continuare foate greu a scrie istoria „aşa cum a fost”. Trebuie să fim în stare să recunoaştem faptul că istoria a avut de suferit, mai ales în perioada comunistă, prin imixtiunea politicului în procesul istoriografic. Să amintim doar pe Mihail Roller, devenit peste noapte academician şi care a „masacrat” istoria românior. Spre a vă convinge citiţi cele două variante ale „Istoriei R.P.R.” realizate de către el în perioada de început a regimului comunist în România.
Nicolae Iorga a fost printre primii istorici români care a dărâmat unele mituri (dar a construit şi întreţinut altele). Pentru aceasta el s-a folosit de scrierile călătorilor străini şi de numeroase documente din arhivele străine. A dorit să afle cum sunt „românii prin călători”. Unii ne-au admirat, unii ne-au hulit, alţii au devenit prietenii neamului nostru, iar alţii duşmani neîmpăcaţi, dar fiecare a contribuit la închegarea imaginii românului din cele mai vechi timpuri. Astfel, s-a putut întrezări şi imaginea românului-oştean. Spre aceasta ne îndreptăm şi noi în demersul nostru mai puţin ştiinţific, concentrându-ne, în special, asupra Moldovei şi cel mai mult asupra ţinutului Neamţului.
Trăsături militare în lumea veche românească
După cum au constatat mai mulţi autori, noi, românii, nu am moştenit tenacitatea şi discipina specifică romanilor. Se pare că mai mult am primit din „parşivenia” dacilor, dar şi din spiritul lor de jertfă şi după cum scria Dimitrie Drăghicescu în lucrarea „Psihologia poporului român”, publicată în perioada interbelică, cel mai bine ne-am descurcat atunci când am folosit „iureşul”, de la Mircea cel Bătrân şi până la cel de-al doilea război mondial.
Un „capitol” foarte important din istoria noastră trebuie să fie cel al „trădării la români” şi aici un cercetător poate afla în prăfuitele documente şi cronicile vechi material deosebit – „cantitativ şi calitativ”. Istoria veche a Moldovei a consemnat numeroasele lupte fratricide, Muşatinii s-au ucis unii pe alţii, frate pe frate, unchi pe nepoţi, nepoţi pe unchi, s-au scos ochi, s-au tăiat nasuri, au fost schilodiţi cei care erau de „os domnesc”. Din acest punct de vedere, am fost cu adevărat moştenitorii Bizanţului, „a treia Romă” se mutase la Suceava, dar şi la Târgovişte. Material deosebit pentru un serial românesc de tipul „Games of Thrones”.
Boierii, mai mari sau mai mici, s-au luptat şi ei pentru putere şi au sprijinit pe unul sau pe altul dintre pretendenţi, iar atunci când domnitorul era prea puternic: „închinau ţara turcului, nemţului sau leahului”. A fost nevoie de un Alexandru cel Bun, de un Ştefan cel Mare ca Moldova să cunoască vremuri de prosperitate şi de putere, dar au fost prea scurte pentru o aşa de lungă istorie…
Popoarele migratoare ce-au străbătut aceste meleaguri (şi unele chiar au avut efemere perioade de dominaţie asupra locurilor şi oamenilor) au influenţat „oastea la români”. Slavii ne-au oferit modul lor de organizare militară, iar tătarii le-au arătat românilor avantajele unei călărimi uşoare şi ale arcaşilor ce puteau folosi armele din galopul cailor. Se spune că Basarab I, cel care avusese conflicte militare cu tătarii atunci când a eliberat ţinuturile din sudul Modovei (ce-au primit numele său – Basarabia), a copiat felul de-a lupta al acestora, folosind chiar şi strigătele lor de atac. La Posada, împotriva ungurilor, rezultatele acestei tactici au confirmat independenţa Ţării Româneşti. Tot atunci s-a „brevetat”, după cronici, şi o altă tactică, pe care o putem numi românească: părăsirea aşezărilor cu bruma de avere pe care o puteau strânge în grabă şi adăpostirea în codri, pârjolirea câmpiilor şi otrăvirea fântânilor. Astfel, o ţară despre care ştia că este bogată nu oferea hrană şi nici apă cailor şi soldaţilor străini. În faţa oştilor duşmane, codrul a devenit frate cu românul, mai ales că aveau de înfruntat expediţiile de jaf ale unor popoare ce veneau din regiuni de stepă şi de obicei mai călduroase.
Să menţionăm faptul că românii au purtat puţine lupte ofensive, pe teritoriul unor ţări străine. Mircea cel Bătrân a atacat pe turci în sudul Dunării, înfrângându-i pe akingii lui Ali-Beg la Karinovasi. Vlad Ţepeş a trecut Dunărea după ce turcii lui Hamza Paşa nu au reuşit să-l captureze la Nicopole. Campania sa de pedepsire s-a încheiat cu omorârea a peste 26.000 de turci, trabanţii săi adunându-le capetele într-o movilă imensă. S-a apropiat de Adrianopole şi mulţi turci au trecut în partea asiatică de „frica lui Dracul Voievod”. Ştefan cel Mare a purtat mai multe războaie cu polonii, cucerind Pocuţia, pe care a considerat-o de drept a lui, deşi era teritoriu polon (regele Vladislav al II-lea de Iagello nu a plătit banii împrumutaţi de la Petru Muşat şi pentru care lăsase zălog acest regiune). Şi a învins, alipind Pocuţia Moldovei. Dar, îndeobşte, românii erau cei atacaţi, cei care plecau în bejenie, cei care trebuiau să răscumpere pacea. Atunci când au avut conducători de seamă, românii au luptat având alături „râul, ramul”. Şi atunci au fost liberi.
Epopeea muşatină. Începuturi
Un călător german prin Moldova veacului al XVI-lea remarca faptul că moldovenii au calităţi deosebite pentru a fi buni luptători, dar „le lipseşte disciplina, sunt prea siguri de destoinicia lor şi n-are cine să-i mai conducă de la Ştefan cel Bătrân încoace”.
Moldova nu a avut în partea de răsărit şi de nord protecţia unei graniţe naturale, Nistrul şi Prutul erau lesne de trecut prin vaduri. Spre apus se aflau munţii Carpaţi, o adevărată pavăză şi loc de retragere şi adăpost. Dar şi codrii din regiunea de şes ofereau adăpost, erau imenşi şi de nepătruns pentru cei care nu erau de-ai locului: codrii Orheiului, codrii Tigheciului, codrii Fălciului, iar „codrenii” au devenit vestiţi pentru iscusinţa lor ostăşească, dar şi prin faptul că unii dintre ei „se aţineau la calea mare”.
Unul dintre primii domni ai Moldovei, Petru Muşat, a încercat să aducă un plus de siguranţă la hotarele Moldovei: a început construcţia marilor cetăţi, un document polon din anul 1391 pomeneşte cetăţile Hotinului, Sucevei, Neamţului şi Şcheia. La gurile Dunării erau alte două cetăţi: Chilia şi Cetatea Albă şi Ştefan cel Mare a reuşit să le cucerească pentru Moldova şi care, împreună cu Cetatea Crăciuna, asigurau apărarea în partea de sud şi est a ţării. Să remarcăm faptul că adevărate cetăţi au devenit marile mănăstiri ale Moldovei: Bistriţa, Neamţ, Putna, Suceviţa, Pângăraţi, Hangu-Buhalniţa, Probota, Suceviţa, Slatina, Râşca, Bisericani, Tazlău, Războieni, etc.
Vom continua epopeea muşatină şi faptele ei de arme într-un număr viitor.
Prof. dr. Daniel DIEACONU