În anii 2000 am avut ocazia să lucrez pentru un cetățean străin care trebuia să-și redacteze lucrarea de doctorat, cerințele momentului depășind posibilitățile personale ale individului. O chestie absolut banală numai că, omul era la al treilea doctorat și nu sărise de 40 de ani. „La ce-ți trebuie, frate, atâtea doctorate? A, păi, nu știi. La mine în țară cu cât ai mai multe doctorate, cu atât ai o cotă socială mai mare. Respect, plecăciuni, avantaje. Ai o carte de vizită pe care scrie dr. Cutare, ești aranjat. Societatea e la picioarele tale.“ Acuma nu discut despre seriozitatea temei din lucrarea respectivă, dar să nu vă imaginați că rupea gura târgului, cum de altfel trebuie să fi fost și celelalte două, în istorie și filosofie, personajul fiind un bun actor social, prin ținută, astfel încât să mimeze perfect o interfață academică desăvârșită cu ochelari, baston și pălărie.
Recent, Cornel Udrea (autorul celebrei Obiceiuri de nuntă la cangurii șchiopi) a publicat pe social media, care ne mănâncă porția cea mai mare din timpul de lucru și cel liber, o analiză năucitoare folosind mijloacele actuale și transparența informației din spațiul public. În 90 de ani din secolul al XX-lea s-au dat 1.500 de titluri de doctori, o medie aproximativă de 17 pe an, o dovadă clară că un doctorat însemna ceva, și că diagrama lui Gauss nu a fost creată pentru gogoși. Și acum țineți-vă bine! În 2012 s-au acordat 6.259 titluri de doctori, de patru ori și ceva mai multe decât în aproape un secol. Unde? La noi. Din ianuarie 1990 până nu demult (decembrie 2022) bântuie 80.104 doctori în felurite domenii, toți cu buletin de România. E clar, doctoratul a devenit ceva desuet, ca și scrisul cărților, unde vrând-nevrând suntem contemporani cu „romancieri“ de talia lui Borcea, Becali, Copos sau Voiculescu. Să nu uităm și că erau, după `90, anunțuri discrete cu: „vrei un doctorat? 5.000 și se rezolvă!“
Un sfert din totalul aleșilor din Dealul Mitropoliei sunt doctori în științe juridice, administrație, economie, strategie națională și securitate, adică în tăiat frunze la mamifere de talie mică. Sunt exemple de inși cu bacalaureate tomnatice ori licențiați la vârsta când poți fi bunic. Atât s-a putut. Dacă e să fim onești, plagiatul ar trebui să fie considerat parte din acest titlu și nu armă de lovit la temelia edificiului de imagine al posesorului. Cum, Doamne iartă-mă, să găsești lucruri absolut originale, când mapamondul este doldora de invenții, cercetări, studii și preocupări care-ți iau mințile și te fac să remarci cu edificiul dinților deschis: …multe-s pe pământul ăsta și pe lumea asta. Așa că, una peste alta, fiecare demnitar cu titlul de doctor în dotare stă pe o bombă cu ceas. Doctoratul este TNT-ul din CV-ul de pe site-ul Camerei, posesorul oricând poate deveni victima unui jurnalist de talia doamnei Șercan, care a făcut să vorbească singur un minister întreg cu tot cu ministru.
Dincolo de faptul că doctoratul devine, iată, o armă teribilă care te poate costa reputația, dați-mi voie, totuși, să consider plagiatul ca o falsă problemă românească, și în virtutea faptului că la noi, în frageda pruncie primul verb cu care facem cunoștință, într-o poezie pe care e musai s-o învețe orice vlăstar mioritic, este a fura. Versul spune clar: “Cățeluș cu părul creț/FURĂ rața din coteț” ș.a.m.d. Așa că… Pe mai încolo. (GD Patraucean)