Părintele Nicolae Grebenea a fost una dintre marile personalităţi ale rezistenţei anticomuniste, unul dintre marii duhovnici şi mărturisitori ai neamului şi ai bisericii româneşti.
A văzut lumina lumii la Răşinari, în judeţul Sibiu, la 25 octombrie 1905. După studii de teologie, este delegat al Mitropoliei Sibiului să organizeze în 1936 parohia de la Bicazu Ardelean. Este întemniţat pentru legături cu legionarii sub regele Carol al II-lea. Cunoaşte apoi Aiudul, în timpul comuniştilor, Penitenciarul Ploieşti, din nou la Aiud, apoi la Baia Sprie, unde se întâlneşte cu părintele Iustin Pârvu.
Nicolae Grebenea era mai în vârstă decât mulţi dintre deţinuţi şi avea experienţa temniţelor din timpul lui Carol al II-lea şi Antonescu. După cum remarca părintele Iustin Pârvu, comuniştii erau uimiţi de capacitatea de a rezolva problemele a părintelui Grebenea, de spiritul său organizatoric şi deţinuţii ştiau că „dacă părintele Grebenea a spus aşa, atunci aşa trebuie să fie…“
În 28 iulie 1964 este eliberat din închisoare şi hirotonit preot în parohia Spini, filia Şona, Târnava Mică, la 8 km de Blaj, la 1 octombrie 1964. În 1970 vine la Piatra-Neamţ şi este numit preot la Vlădiceni), o parohie cu oameni nevoiaşi (280 de familii), perioadă în care este percheziţionat, supravegheat de Securitate, anchetat. Era considerat un pericol pentru regim şi aceasta pentru prestigiul deosebit pe care-l avea printre supravieţuitorii temniţelor comuniste, dar nu numai. Trece la cele veşnice mulţi ani mai târziu, la aproape 101 ani, alegând să se despartă de cele lumeşti la 2 iulie 2006. A scris o carte de memorii şi noi am publicat un alt volum după scrierile sale. Oferim un text realizat de părintele Grebenea, pe care l-am publicat pentru prima dată pe baza unui manuscris în „Caietele Jurnal” din 2019. (Prof. dr. Daniel DIEACONU)
„Urmărind evenimentele istoriei observăm că ele se desfășoară după o anumită logică. Nu sunt întâmplătoare. Hazardul are un joc foarte mic în cursul lor. De aceea, până la un punct, ele sunt previzibile. Numai pe intervale mari de timp ele devin imprevizibile. Astfel anume cauze produc cu necesitate anume efecte și nu altele. Astfel, bunăoară, la romani, slăbirea credinței în zei a avut ca urmare inevitabilă slăbirea moravurilor, desfrâul și apoi distrugerea statului roman. Corupția ajunsese atât de întinsă în Imperiul Roman încât a permis unui african să strige Romei: «Cetate venală, doar cumpărătorul îți mai lipsește!…»
Când la noi în România sub comuniști se striga: «Vrem un om nou, independent de legăturile cu religia, autonom, stăpân pe soarta lui» – se mergea inevitabil spre dărâmarea României. Faptul a fost la îndemâna oricui să-l observe: pe măsură ce religia slăbea, moravurile se prăbușeau și odată cu ele se prăbușea și statul. Căci pârghia care ținea moravurile sus era religia. Ridicată, toate porneau la vale ca pe un povârniș.
În războaie, cei mai buni ostași, cei mai viteji, cei mai bine înzestrați – la proporții egale ca număr – au învins pe ceilalți. Așa s-au petrecut faptele. Așa e normal. Dar, în momente cruciale ale istoriei, descoperim fapte ce s-au petrecut altfel decât după această lege.
- Când evreii, conduși de Moise, singuri, fără țară, au reușit să reziste 40 de ani în regiunea Sinai multor popoare vecine și apoi au reușit să ocupe Canaanul împotriva multor neamuri din regiune care li s-au împotrivit, aceasta nu se mai explică logic. Sunt imponderabile necunoscute logicii care au intrat în acțiune. Evreii le-au spus: «Ajutorul lui Iahve – Dumnezeu»!.
- Iată un alt caz: În disputa dintre romani și puni pentru stăpânirea lumii, viteazul, marele general Hannibal, a trecut cu o puternică armată în Spania, a trecut munții Pirinei și apoi munții Alpi, a căzut prin surprindere peste romani și i-a zdrobit la Cannae – localitate în sud-estul Italiei. Și repede s-a dus la Roma. Orașul era gol. Lumea îngrozită striga: «Hannibal ante portas» – Hannibal în fața porților. Dar el a ezitat: n-a intrat în oraș să-l ocupe și să-l stăpânească. Biruința de la Cannae – 261 înainte de Hristos – devenea inutilă. El căuta prietenii cu dușmanii romanilor. N-a exploatat succesul său. Romanii au avut timp să se reorganizeze și generalul roman Scipio a tăbărât în Africa și în anul 202 la Zama a înfrânt pe puni, i-a obligat să predea flota, care era puterea lor, le-a impus condiții grele și așa a salvat Roma. De ce n-a ocupat Hannibal Roma să distrugă el Republica Romană? Biruise doar. Se temea de o capcană în Roma? Poate. Dar nu era acolo nimic. De ce n-a ocupat-o atunci? Aici e misterul. N-a avut harul inspirației.
Roma era o mare putere, venea cu ideea forței, dar și cu o mare idee: ideea de drept. O idee ce tindea să promoveze progresul spiritual și ca dreptatea să stăpânească în lume.
Imperiul punic plecase de la orașul Tyr, dezvoltase o flotă excepțională, ocupase tot nordul Africii, de la Egipt la Atlantic, ocupase sudul Spaniei și unele insule din Marea Mediterană și fondase într-un golf greu de cucerit de pe uscat capitala lor, Cartagina. El făcea comerț. Stofele stacojii erau creația lui. Punii erau niște negustori bogați, niște plutocrați materialiști. Nu veneau în lume cu nicio idee mai înaltă. Pe câtă vreme dreptul roman era o elaborare de mare calitate, care deschidea drumul unui progres spiritual în lume. Cineva s-a interpus: nu voia să dea curs dezvoltării unui stat materialist care să domine o parte a lumii pentru mult timp. Momentul era culminant și istoria lumii ar fi luat alt curs prin biruința punilor. Dar nu le-a folosit să o aibă. Un duh de teamă l-a cuprins pe Hannibal – și acesta a dus apoi la toată dezvoltarea ulterioară a lumii așa cum o cunoaștem.
- Cazul lui Constantin cel Mare și Maxențiu, rivalul său. Maxențiu de 3 ori mai puternic decât Constantin, care era înfricoșat. Pe la orele 2 p.m., ziua deci, a apărut pe cer cunoscutul semn: niște stele i-au apărut așezate în formă de cruce spunând: In hoc signo vinces – Prin acest semn vei învinge. Nedumerit: ce va fi cu asta? Peste noapte e încurajat în vis: îndrăznește, vei învinge. Spunând toate generalilor săi, aceștia l-au încurajat și ei. A pus semnul sfânt al Crucii Domnului pe steaguri și pe veșmintele ostășești. Și a pornit la luptă. Care s-a dat la Pons Milvus, în 28 octombrie 312. Și Constantin a biruit îndată. Dar ce și cine a hotărât rezultatul luptei? Timpul? Cum? Când oștile erau față în față să înceapă lupta s-a stârnit un vântișor cu ploaie. Și el cădea pieziș în fața oștilor lui Maxențiu, care nu puteau ochi bine de ploaie și vânt să trimită săgețile în armata lui Constantin. Iar oștile acestuia ocheau minunat și vântul ducea drept la țintă săgețile lor. Și repede oștile lui Maxențiu au dat dosul și au fost înfrânte.
Timpul însă nu e la îndemâna oamenilor. Nu l-au putut stabili nici Maxențiu, nici Constantin.
De ce s-au petrecut lucrurile așa? Fiindcă Maxențiu venea cu ideea susținerii păgânismului roman în continuare și cu prigonirea creștinismului, iar Constantin venea cu ideea scoaterii creștinismului din prigoană și așezarea lui într-o poziție de drept. Recunoașterea lui ca religie permisă, licită în stat alături de celelalte religii permise.
Se vede aici mâna lui Dumnezeu în protejarea creștinismului. Se va spune: a fost o întâmplare. Dar faptul a fost anunțat dinainte. Și de ce nu s-au petrecut faptele invers?! Căci, imediat, Constantin a dat edictul de libertate a creștinismului în 313.
- Împăratul Napoleon pleacă în 1812, plin de glorie, în Rusia pentru ocuparea ei. E înarmat până-n dinți, formidabil. Mândru, plin de încredere în sine, a bătut moneda pe care a pus-o în circulație cu inscripția: «Cerul e al tău, Pământul e al meu!». Dar rușii s-au retras: n-au primit bătălia, erau îngroziți. Timpul trecea. Se apropia frigul. Napoleon hotărî să ierneze în Moscova și să continuie bătălia la primăvară. Dar rușii înțelegând planul lui Napoleon, au dat foc Moscovei. Și cum orașele rusești erau departe unele de altele și era greu să ajungă la alt oraș ca să ierneze, Napoleon hotărî întoarcerea trupelor sale din Rusia. Dar distanța era mare: 2.500 de km până la granița Poloniei. Pe drum i-a prins iarna și i-a decimat. Napoleon, înfrânt de timp, mai ales, se întorcea cu rușine acasă. Îngâmfarea lui fu înfrântă dureros. Și spre a ilustra acest lucru, un general rus a făcut o medalie în care se vedea un om mânat de la spate cu biciul, cu inscripția: «Biciul e al meu, spinarea e a ta!».
Superbia nebună a lui Napoleon a trebuit să cadă astfel. Timpul a hotărât înfrângerea.
- Hitler pregăti o armată cum n-a mai fost pe pământ. Franța, Belgia, Olanda, Danemarca, Polonia, Norvegia erau ocupate. Hotărâse a porni războiul cu rușii în mai. Dar un incident: Statul Major sârb răstoarnă guvernul jugoslav ce încheiase o înțelegere cu nemții. Ca să rezolve situația la începutul lui aprilie 1941, nemții atacă Jugoslavia, în ziua a 6-a intervin și italienii din vest și în a 10-a zi și ungurii din nord. În a 13-a zi jugoslavii capitulează cu 400.000 de morți. Cum italienii într-un război cu grecii mergeau prost, nemții au ocupat și Grecia și insula Creta.
Timpul însă a trecut. Armatele germane s-au putut întoarce și începe ofensiva spre est de-abia în 21-22 iunie. Planul de ocupare a Rusiei în 100 de zile nu s-a putut realiza, care la 12-15 octombrie trebuia să fie realizat. S-a intrat în noiembrie. Nemții erau la 40 de km de Moscova, care în 2-3 zile trebuia să cadă. Capitala n-a căzut. Căci a venit un frig nemaipomenit în noiembrie. Frigul a înghețat benzina în tancuri și ofensiva s-a oprit. Și rușii iarna au ucis 60 de divizii de nemți care n-au mai putut fi înlocuiți. O iarnă ca aceasta n-a mai fost în 100 de ani.
Ofensiva germană din 1942 n-a mai putut fi hotărâtoare și a fost înfrântă prin ruperea frontului de la Cotul Donului de la 19 noiembrie 1942. Ce-a urmat se știe. Hitler a fost înfrânt. Megalomania germană, cu nemții rasă superioară, cu noul lor păgânism, a căzut. Între criminalitatea gândurilor lui Hitler și a șefilor național-socialiști și criminalitatea monstrului Stalin a biruit cel din urmă: era mai mică decât a lui Hitler. Dar și aici timpul a fost hotărâtor și orbirea lui Hitler, care n-a eliberat Ucraina.
Răul cel mai mare, cu uciderea unor națiuni, a fost stăvilit și s-a lăsat curs deschis, prin nebuneștile «aranjamente» ale lui Roosevelt și Churchill, cel de tot Estul Europei blestemat, celui de-al doilea rău: comunismul.
Hitler voia distrugerea unor națiuni; Stalin voia numai exploatarea lor, comunizarea lor și deznaționalizarea lor. Era mult, foarte mult. Și totuși mai puțin decât ceea ce voia Hitler. Cum era la îndemâna oricărui om cu judecată să vadă că eliberarea Ucrainei aducea avantaje foarte mari, enorme, Germaniei, iar Hitler și ai lui nu au văzut aceasta, însemna că au fost cuprinși de o orbire ce urma să-i piardă.
- Să venim la noi acasă. Ceaușescu a fost cel mai mare propagandist comunist din lume în perioada lui 1965-1989, precum și cel mai mare dușman al poporului român. Toate națiunile conlocuitoare și toți studenții străini veniți la cursuri în țară s-au bucurat de drepturi mai mari decât românii și cu deosebire au fost avantajați țiganii, care, între altele, nu plăteau întreținerea apartamentelor și pe care erau obligați să o plătească pentru ei ceilalți locatari ai blocurilor.
Cu ideea sistematizării a distrus o parte din orașele țării. Cu ideea mincinoasă a ridicării sătenilor la nivelul orașelor voia distrugerea satelor. Domina totul, era la culmea gloriei sale, adulat de mii de slugi, blestemat de milioane și mai ales de țărani, care îl numeau «dușmanul». Falsificase toate – și totuși nu înțelegeau mulți cât de rău era. Chipul lui de diavol era de mulți neidentificat.
Gânduri negre străbăteau cugetul lui: voia o domnie a familiei sale. Cum poporul român i se putea împotrivi, voia să aducă străini în țară pe care să se bizuie în împlinirea planurilor sale. Menținea teroarea când vecinii desfăceau și slăbeau chinga asupririi. Era prea mult. Depășise marginile.
Vin evenimentele de la Timișoara în care ungurii și sovieticii au jucat rolul important. 16-17-18 decembrie zile de agitație la Timișoara. Stare pre-revoluționară în București în 19-20 decembrie și 21. Manifestații puternice contra lui Ceaușescu în București și în alte locuri. Revoluție în toi în 22 decembrie nu numai în București, ci și în alte locuri. Ceaușescu fuge. Și celelalte. Dar timpul bun, iarna, a permis ieșirile în stradă ale mulțimilor, a permis crearea Revoluției.
Putea fi și altfel, dar a fost așa. Trebuia să se curme un curs nebunesc al istoriei la noi. Și nebunul trebuia să cadă. Dar starea vremii, care a permis desfășurarea Revoluției, nu au dat-o oamenii, ci altcineva. Cel ce stăpânește toate: Dumnezeu. Deci trebuie să deducem că în unele momente ale istoriei – cruciale pentru dezvoltarea lumii – a intervenit însăși mâna lui Dumnezeu și a îndrumat istoria pe drumul voit de El”.