România, ultimul bal (IV)

Evocarea istoriei destrămării unei țări puternice și influente din zona noastră, Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, ar trebui să fie obligatorie pentru pretinșii analiști și comentatori care dau buzna în viața românului mediu statistic prin ecranul televizorului și care clămpănesc cu tărie și sentiment – ca la comandă – în contul războiului din Ucraina, dar și a perspectivelor. Înțelegerea combinațiilor strategice operate în Europa Centrală și de Est, după căderea Zidului Berlinului din 9 noiembrie 1989, pur și simplu nu există fără a lua în considerare aranjamentele strategice și agresiunea politico-militară operată în terenul vecinilor noștri, în vechea lor integralitate teritorială, cea lăsată moștenire dominanților sârbi de un croat pe nume Iosip Broz, zis Tito.

Evenimentele ulterioare, întărite sau nu de anumite emoții, dețin un loc aparte în memoria celor născuți, cum se zice, mai devreme. Românii mai proaspeți, prea tineri să fi prins pe viu ce s-a întâmplat în Iugoslavia, nu arată a avea chef să afle, să înțeleagă. E valabil inclusiv pentru chestiuni elementare – bunăoară, mulți nu înțeleg că Iugoslavia era de fapt în afara Cortinei de Fier. Cu ei nu merită să-ți bați capul, să încerci să le deschizi ochii și mintea.

Sigur, aici nu e locul potrivit pentru expunerea bornelor istorice principale din relația românilor cu vecinii de peste Dunăre și nici nu face subiectul acestui serial. Dacă o luăm numai de la Mica Antantă (1921) și Înțelegerea Balcanică (1934), n-o mai terminăm. Iar despre Statul Independent al Croației (1941-1945), un stat-marionetă asociat Italiei fasciste și Germaniei naziste, e suficient cât am scris în primul episod. Aminteam atunci că l-au decorat pe nazistul Kurt Waldheim, fostul Secretar General al ONU timp de 10 ani ales președinte al Austriei în 1986 din partea Partidului Popular Austriac (ÖVP). Din același partid cu nazistul provine actualul cancelar Karl Nehammer.

În schimb, indiferent de ce a intrat în mentalul colectiv în legătură cu războiul (în realitate, războaiele) din ex-Iugoslavia, e obligatoriu de restituit un adevăr ocolit, ca la comandă, în România. Începutul dezastrului nu are legătură cu Slobodan Milosevici și dorința de a păstra federația într-o formă înnoită, dar dominată de Serbia, căreia i se contrapuneau idealurile de independență ale celorlalte republici. Nici cu Războiul de Independență al Croației (31 martie 1991-12 noiembrie 1995), nici cu declararea independenței Croației (25 iunie 1991), ca să nu ne mai încurcăm și cu Slovenia. Factorul determinant a fost Hans-Dietrich Genscher, ministrul de Externe al Germaniei. Pe 23 decembrie 1991, Germania reunificată a recunoscut de capul ei Croația și Slovenia, în timp ce Franța și Regatul Unit, mai prudente, cereau o „regândire” a federației.

Ce înțelegea, ce făcea, ce priorități avea România la acea vreme ar fi subiect de studii istorice aprofundate. E suficient de amintit că în septembrie, pe bază de mineriadă, era înlăturat de la putere Petre Roman. Mai la Est, URSS se pregătea de dizolvare. Recunoașterea internațională a Sloveniei și Croației, pe 15 ianuarie 1992, n-a oprit războiul, ba dimpotrivă. Cât îl privește pe Genscher, la puține luni după ce și-a îndeplinit misiunea, a spălat putina.

În lichidarea Iugoslaviei aveau să-și dea mâna mai mulți vectori de putere și de interese despre care în epocă s-a vorbit foarte puțin. Să nu uităm că mass-media erau dominate de presa scrisă, nu aveam televiziuni, rețelele de televiziune prin cablu erau la început, nu umblai pe internet. Cât de cât, aflai despre unele dacă aveai antenă de satelit. Dar și așa erai supus la intoxicări și diversiuni, unele de proporți planetare. De referință neagră rămân CNN și corespondențele de la Bagdad, pe timpul primului război din Golf împotriva lui Saddam Hussein, cândva om de bază al americanilor în Orientul Mijlociu. Întreaga lume luase de bune minciunile unuia Peter Arnett, care transmitea din hotelul Al-Rashid și povestea cum rachetele de croazieră americane iau viraje pe străzile Bagdadului. Același CNN a consacrat-o pe Christiane Amanpour, cu ale ei mistificări grosolane de pe fronturile de război din ex-Iugoslavia. Întâmplător, desigur, s-a căsătorit ulterior cu James Rubin, fost asistent al Secretarului de Stat pentru Afaceri Publice (1997-2000) în timpul Administrației Clinton.

Asemenea date pot părea amănunte extrase din context, dar nu sunt. Iar pentru că am ajuns la președintele Bill Clinton (1993-2001), e cel puțin curios că și după atâția ani, se trece sub tăcere evidența că SUA și-au făcut de cap în fosta Iugoslavie, contribuind decisiv la angrenarea altor țări și la escaladarea războiului. Atrocitățile săvârșite împotriva civililor sârbi, cu celebrele raiduri aeriene, n-au fost nicicând judecate de un tribunal internațional. Când e vorba de partenerul strategic, aproape că nu ai voie să amintești de războiul din Kosovo și implicarea NATO peste capul Consiliului de Securitate. Oficial, abia se vorbește despre zecile de mii de misiuni aeriene  efectuate timp de 11 săptămâni, începând cu 24 martie 1999. Nu se amintește de miile de victime în rândul populației civile, de școlile, grădinițele, spitalele și trenurile, bașca Ambasada Chinei, bombardate „din greșeală”. Nu se amintește de nenorcirea cu bombardarea Belgradului de Paște, nici de bombele pe care scria „Happy Easter”. Ce-i drept, spălatul pe mâini funcționa, la înaintare fiind băgată o marionetă civilă pe nume Javier Solana, Secretar General al NATO.

Cum noi voiam la NATO, ne antrenam încă de pe atunci să luăm de bune numai informațiile din surse oficiale de partid și de stat.

Așa se face că devenise aproape o crimă (de partid și de stat) să explici cum și-a băgat coada în Balcani teribila revanșardă Madeleine Albright, Secretar de Stat al SUA (1997-2001) în fața căreia un Adrian Severin, ca șef al Diplomației noastre, nu știa cum să se închine mai convingător. Pe numele ei adevărat Marie Jana Korbelova, era fiica lui Josef Korbel, ambasador al Cehoslovaciei în Iugoslavia, imediat după al II-lea Război Mondial. Mai înainte servise la Belgrad ca atașat de presă, refugiindu-se la Londra unde s-a convertit de la iudaism la catolicism. Interesant, Albright a avut un discipol preferat în persoana Condoleezzei Rice, și ea Secretar de Stat, care la vremea ei a lăsat urme și amintiri de neșters în Kosovo. Mărturie stau amintirile românilor din forțele de menținere a păcii, delicioase fiind cele despre cultivarea teroristului Hasim Thaci, liderul UCK (Armata de Eliberare din Kosovo), metamorfozat ulterior în lider frecventabil, premier și președinte al statului pe care e de mirare că România încă rezistă și nu-l recunoaște.

Ca încâlciturile să fie depline, sunt obligatoriu de punctat influența și interesele Papei Ioan Paul al II-lea, doar Polonia trebuia să iasă în față, nu concurenta Iugoslavia. Cum altfel credeți că a fost posibilă o alianță între catolici și musulmani împotriva sârbilor ortodocși?

Noi trăiam în România, unde ni se administrau la greu prostii și minciuni despre ce sacrificii trebuie să facem în drumul spre NATO. În mintea multora e în continuare înfiptă ideea că deschiderea porții prin invitația primită la Praga, în noiembrie 2002, a fost garantată de acordarea dreptului de survol pentru avioanele NATO care făceau prăpăd în Serbia. Greșit total! Punctul de cotitură în reevaluarea României a venit după atentatele din 11 septembrie 2001, când ne-am poziționat hotărât de partea SUA. Jucasem aceeași carte și în 1991, când a strălucit ambasadorul nostru la ONU, Aurel Dragoș Munteanu, România fiind atunci membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU. Nu ne-a folosit. Romanțările alea cu prima țară post-comunistă care s-a alăturat Parteneriatul pentru Pace, în 1994, de ziua lui Ceaușescu, le credeau doar naivii desăvârșiți. La summit-ul NATO de la Madrid (8-9 iulie 1997) s-a mers cu Polonia, Ungaria și Cehia, pentru că așa era înțelegerea cu Moscova, pentru că așa se desenaseră interesele.

A te încăpățâna și a nu ține de cont de înțelegerile și interesele celor mari, a nu evalua corect partiturile interpretate de protagoniști devine fatal. Este situația noastră.

Exemplul cu Iugoslavia arată că totul a fost de fapt provocat. Conducătorii noștri succesivi n-au învățat nimic. Sau, dacă or fi înțeles ceva, nu depistăm proba verității.

Pe Zelenski, în fond un tragi-comedian de la Kiev umflat cu pompa mediatică, care dă ordine la foc automat și dispune multor țări ce să facă, l-au pregătit pe îndelete ani și ani de zile pentru a fi plasat unde e. La noi, cum am semnalat și cu altă ocazie, putinist te cheamă și dacă doar amintești – fără a dezvolta – cum l-a inventat Victoria Nuland, în prezent Subsecretar de Stat al SUA pentru Afaceri Politice, fostă asistentă a Secretarului de Stat pentru Afaceri Europene și Euroasiatice la vremea loviturii de stat de la Kiev, din 2014, operațiune recunoscută a fi organizată de SUA, sub Administrația Barack Obama. Nuland are rădăcini ucrainiene. La fel ca Antony Blinken, actualul Secretar de Stat și adjunct al Consilierului pentru Securitate Națională, tot sub Obama, la momentul acelei lovituri din 2014. Bineînțeles, în România nu e bine să amintești că amândoi sunt evrei. Ehe, dacă ați ști ce zic evreii cinstiți din Israel despre cei doi, vă puneți mâinile în cap.

Ca bonus, Blinken e racordat prin familie la sistemul global George Soros. Arhiva Societății Deschise de la Budapeste – din cadrul celebrului leagăn de civiști periculoși care e Universitatea Central Europeană – poartă numele a doi soți care au săvârșit donații importante: Vera și Donald Blinken, părinții lui Antony. Tatăl său a servit ca ambasador al SUA la Budapesta, între 1994 și 1997, numit fiind de Bill Clinton. Perioada e interesantă prin raportare la fosta Iugoslavie, nu? E un moment bun-bunuț pentru a aminti că Ungaria, cea invitată de NATO la Madrid în 1997, n-a avut chef să susțină agresiunea NATO împotriva Serbiei. Cu înțelepciune, fac o poziție separată și în chestiunea ucraineană. Ai noștri, dintr-o slugărnicie iresponsabilă, antinațională, au lăsat până și să fim invadați de cerealele dubioase din Ucraina. Într-un anume fel cinic, se respectă o tradiție, că noi am fost de pomină și când cu embargoul împotriva Serbiei. Cine a achitat, achită și va achita la nesfârșit facturile și făcăturile? Extrem de generosul popor român, desigur… (va urma)

Viorel COSMA

Parteneri

Mesagerul Bacău Anul școlar 2026-2027 vine cu noutăți pentru bobocii de clasa a IX-a ZCH Accident pe bulevardul Decebal din Piatra Neamț NewsEdge Președintele Lee Jae-Myung propune pacea în Peninsula Coreeană, după 73 de ani de armistițiu fragil BusinessEdge Turismul a generat un deficit de 4,6 miliarde euro. Românii cheltuie în vacanțe aproape de două ori mai mulți bani decât reușește industria locală să atragă