Ziua Națională Nichita Stănescu

Astăzi ar fi împlinit 90 de ani. Încerc de zile întregi să asamblez cuvinte festive, ca o dăltuire din cuvinte-necuvinte, însă, așa cum spunea Oana Pellea în urmă cu câțiva ani, parcă Nichita nu mă lasă. Cu scumpa de Oana, cu ani și mai în urmă, într-o noapte magică de noiembrie, când aveam festival de teatru sănătos, ne-apucase ora 3 dimineața „certându-ne” noi în versuri de Nichita Stănescu. De aceea am ales să umblu prin amintiri, prin texte vechi.

Un prim text vine din 2010 și a fost publicat în Monitorul de Neamț, în marja rătăciților în tradiție, la o săptămână după ce o mână de copii frumoși au dedicat Îngerului Blond o seară de poezie la împlinirea a 77 de ani de la nașterea sa.

Domnul Nichita la umbra Părintelui Iustin

Ca-ntr-un basm întrupat din lacrimile cerului, centrul Pietrei a avut, miercuri seară, sclipiri inițiatic dezîmblânzite de operă imperfectă…
Ploua rece peste oraș și ploaia începuse mai înainte ca o mână de copii frumoși, de la Liceul de Artă, să facă una nefăcută de ingrații adulți. Au visat, au îndrăznit și ne-au dat nouă (câțiva născuti mai devreme, care „țin“ și 31 martie în rând cu sărbătorile) să respirăm adânc din Nichita Stănescu. Un spațiu nefiresc de generos, din „bara“ aia păcătoasă de peste drum de statuia lui Ștefan cel Mare, spațiu dominat de o copie a spadei Voievodului cel Drept și Credincios lucrată din cel mai bun otel de Toledo, și o fundație discretă (precum „umbra unei idei“, poftim, dragă Eugen Urzică!) au dat, apoi, clipelor contur. Ne-am amintit cum Domnul Nichita s-a bătut cu limba română întru slujirea și dăinuirea ei și am regăsit răzvrătirea. S-au rostit simplu versuri de geniu și am vrut să strigăm îngerilor că sinele menirii nu-i o povară. Ne-am întrebat cine și pe unde – de-a lungul, de-a latul si de-adâncul patriei noastre – mai numără public 77 de ani de la nașterea Domnului Nichita și am căzut de acord că inimile fratilor săi sârbi nu se aud în România. Apoi, încă o dată, ne-am luat o-rația de Finish din Epica Magna. Da, a alergat atât de repede încât ochiul rămas în urmă singur l-a văzut cum se subția – „dungă mai întâi, linie apoi, nobil vid străbătând nimicul, rapidă parte neexistândă traversând moartea“… Și au rămas cuvintele. Și necuvintele. Și limba română. Iar, prin ele, Domnul Nichita trăiește. Motiv suficient pentru a nu ne sfii să călcăm apăsat pe memoria teroriștilor autohtoni care au respins formalitatea de a-l susține la Nobelul pentru literatură. Mă uitam, miercuri seară, în ochii frumoșilor copii și le sorbeam cu nesaț emoția. Voiam să le spun cum eu, dacă închid puțin ochii, revăd liceeni bolnavi de Nichita, de-acum 30 de ani. Dar nu eram în stare să le tulbur visarea. O binemeritau, trudiseră pentru ea, necălăriți de vreun profesor de-odinioară, care persecuta elevii pe motiv că el nu iubea poetul și „nu înțelegea neînțelesul atunci când nu exista înțeles“.
Azi, însă, mă încumet să adaug ceva la visarea lor: pe Domnul Nichita, depănând „noduri și semne“, la Petru Vodă, la umbra caldă a Marelui Duhovnic. Poetul a reinventat limba română când peste român bătea frig de singurătate; Părintele a reinventat românul – la vremea când biserica ortodoxă se apucase de explorat cărări comerciale – și i-a oferit românului o cheie: cheia deslușirii ireversibile a drumului spre Credință. Limba și Credința – poate ceva fi mai simplu și mai frumos de-atât?… În decembrie 1983, după ce la un birou de stare civilă fusese înregistrat decesul poetului, s-a spus că a încetat să bată inima pământeană a lui Mihai Eminescu. Între timp, ne-am dat seama cât de viu e Domnul Nichita – inima lui bate prin cuvinte, prin necuvinte, prin limba română. Mai departe, fără teama că „strig si nu se-aude“, fără apăsarea că „mările din nou sunt ude“, vă spun drept, să n-avem discuții mai târziu: Părintele Iustin e veșnic! Veșnicia Lui e pe acest pământ, nu dincolo. Pentru că noi, aici, pe acest pământ, nu dincolo, ne trăim Credința în limba noastră, după cum și în limba noastră ne trăim Credința. Sensibili la măreția Părintelui, și îngerii striga-vor de această dată: „Sinele menirii nu-i o povară!“ „După aceea, fără după aceea…“

În altă marjă, cea a cultului performanței, într-un articol  din Mesagerul de Neamț dedicat profesorilor universitari rareșiști Romeo Ciobanu, Cristian Foșalău și Aurelian Bălăiță de la Iași, ofeream cititorilor o recuperare ce trimitea (și) la prima pagină a primului număr al săptămânalului Ochiul Public (2007). Ilustrația era un desen realizat de Aurelian Bălăiță, actualul rector al Universității Naționale de Arte „George Enescu”, în 1984, când fusese adoptat în Republica Electro din Codrescu – Iaşi, căminul E2, deşi era student la Mecanică. Palma bătută în cui pe cruce trimite limpede la o dezîmblânzire. Compusă de Nichita Stănescu. Din păcate, originalul desenului s-a pierdut. Nu şi spiritul care ne unește.

Spiritul stănescian a respirat profund într-o discuție cu regretatul academician Eugen Simion, prietenul fundamental al lui Nichita. Un fragment din interviul istoric acordat (Între România profundă și România suprafețelor ) vine ca o restituire obligatorie:

Amintirea îngerului blond

– Cum se îndrăgostea adolescentul Nichita Stănescu în liceu?

Repede și cu mare succes, ne umplea de invidie. Toate fetele umblau după el. Noi ne uitam, așa, ca la un spectacol.

– Promitea să devină poet de geniu?

Da și nu. Am mai spus acest lucru – nu avea conturate bolile adolescentului genial. Dimpotrivă, era un tip petrecăreț, un tip glumeț. Când am citit primele lui poezii, erau niște poezii în genul lui Topârceanu. Îi plăcea Topârceanu foarte mult. Altele erau în stilul lui Anton Pann. Le-a și publicat mai târziu. Nu mă provocați cu Nichita Stănescu, atunci facem alt interviu. Este iubit Nichita Stănescu, aici, prin „inteleghenția” din oraș?

– Pentru cei din generația mea depun eu mărturie.

Altădată, într-un decembrie marcat de Centenarul Unirii, dar ținând cont că Nichita a murit pe 13 decembrie 1983, la o zi după Amza Pellea, mi-am amintit de Odă (în metru antic) și „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. Drept pentru care am propus reascultarea lui Nichita, recitând un fragment din uriașul său poem Un pământ numit România.

Ca dintr-o visare, răsună o Orație de nuntă, cântată de Augustin Frățilă în vremea vieții pământene a lui Nichita. Doamne, Dumnezeule, cum sună astăzi “Iar eu strig şi nu se-aude, mările din nou sunt ude. Iar ţărmurile, ca şi depărtările”!…

Zăbovind încă un pic pe tărâmul cântărilor, e obligatoriu de amintit un fruntaș pe ramură al explorării și exploatării versurilor stănesciene. Mulți îi spun Grecu, prietenii îl alintă cu Împăratul. La Piatra-Neamț, oarece veterani care nu uită ce era TT în anii ‘70, nu-i spun așa cum e moda de ceva ani, BuNicu-SimfoNicu, ci direct Copilul teatrului. E Nicu Alifantis. Memorabilă rămâne o întâmplare din alt decembrie, exact din 22 decembrie 2017. Într-un club, inimile a mai puţin de o sută de pietreni norocoşi au rezonat fermecător „În dulcele stil clasic” cu melodia „Pasul tău”. Pur şi simplu, unuia singur în România i-a reuşit să cânte „pasul trece, eu rămân”.

În registrul cu unicate strălucește imperial, evident, Oana Pellea. Am ales Frunză verde de albastru.

Iar dacă din frunză floare s-a făcut, dacă tot am reoferit cititorilor desenul profesorului Bălăiță, atunci, spre încheiere, merge de minune Dezîmblânzirea puțin modificată de emoție și recitată din SUA de Bogdan Gheorgiu, fostul actor al TT despre care am tot scris cu bucurie în ultimele zile. Vă dați seama, Bobby n-a mai recitat de ani de zile. Rostirea îi este dedicată colegei sale, Oana Pellea.

Acestea gata înșirate, un singur lucru mai rămâne de… ne-făcut cu ne-cuvintele, într-o țară ne-recunoscătoare: să ne-ținem de 31 martie, în sinea noastră, ca de Ziua Națională Nichita Stănescu. Sărbătoare fiind, poemul Ardea spitalul rămâne pe altădată.

Viorel COSMA