Evenimentul oferit în dar de Muzeul de Artă din Piatra-Neamț în Săptămâna Mare, respectiv deschiderea Expoziției de fotografie și artă video organizată de Complexul Muzeal Neamț în parteneriat cu Universitatea Națională de Arte „George Enescu” Iași, l-a adus în ospeție, preț de câteva ceasuri, pe lectorul universitar doctor Andrei Cozlac de la Facultatea de Arte Vizuale și Design, Departamentul 5 – Arte plastice. Artistul și universitarul ieșean dă ora exactă cu ale sale proiecții video complexe, atât în teatru, în spectacolele unora dintre cei importanți regizori, cât și la festivaluri de muzică și în spații artistice neconvenționale, reușind să facă spectacol din tehnologie și imagine.

L-am semnalat cititorilor noștri anul trecut, în octombrie, după regalul cu spectacolul Plugarul și moartea, urmărit la închiderea Bacău Fest Monodrame 2022, a 28-a ediție a superbului Festival de monodrame consacrat de Teatrul Municipal Bacovia. Spectacolul, montat de regizorul Silviu Purcărete la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, câștigase Premiul UNITER 2022 pentru „Cel mai bun spectacol”, dar și Premiul pentru creativitatea video design-ului și mapping-ului, al doilea din carieră pentru Andrei Cozlac, după cel din 2020 pentru 2019. Un alt pachet de premii semnificative – pentru cel mai bun spectacol, scenografie (Dragoș Buhagiar), video design și cel mai bun rol masculin (Cătălin Chirilă) – avea să vină de la Festivalului Internațional de Teatru „Theater at the Crossroads” din Serbia, 2022

Am pus încă un accent în contul proiecțiilor lui Cozlac în luna martie, după vizionarea minunii de 1984, adaptare de Robert Icke și Duncan Macmillan a faimoasei distopii scrise de George Orwell, pusă în scenă – tot la Iași! – de Claudiu Goga de la Teatrul Național „I.L. Caragiale” București.

Foartea interesant, din prezentarea publicată pe site-ul oficial al UNITER pe 27 iunie 2022, lipsește video design-ul creat pentru VA URMA. PE PLANETA OGLINDĂ, un spectacol de Gianina Cărbunariu cu premieră la Teatrul Tineretului în 3 episoade, în iunie 2021. Ce-i drept, contribuția lui era și singura de valoare, îndulcind „dedicația” îngrozitoare dintr-un soi de cântecel-manifest bine urlat și prematur uitat, cel cu „Marș în mintea ta, căci mintea ta e non-esențială!”. Pe de altă parte, spectacolul care bloca centrul orașului n-ar intra decât cu forța într-un palmares dominat de montări mari, importante sub bagheta lui Radu Afrim, Silviu Purcărete, Răzvan Mazilu, Erwin Șimșensohn sau Cristian Hadji-Culea. Gândiți-vă că nu mai puțin de 4 îl au ca regizor pe Afrim, iar 3 pe Purcărete…

***********************

Cum ai ajuns în domeniul acesta care ți-a adus și premii UNIITER, ce cauți?

Nu caut ceva anume în domeniu, cât caut ceva anume prin ceea ce fac. Caut să descopăr niște lucruri și ele se întâmplă cumva motivate sau într-un context teatral, cel puțin în ultimii ani. E o căutare până la urmă. Încerc să descopăr ce se află în fața acestui neprevăzut, care se cheamă câteodată galerie, câteodată scenă, care se cheamă câteodată această călătorie pe care noi o vizualizăm și o împărtășim după aceea publicului.

Concret, hai să pornim de la cele două spectacole pe care nu obosesc să le povestesc, „Plugarul și moartea” și „1984”. Cine și-ar fi imaginat o astfel de susținere video, inclusiv cu proiecții 3D pentru cele două piese total diferite? Nu trecem de imaginație?

Evident că-s mai mulți ochi care urmăresc sau care creează. La „Plugarul și moartea” eu împărtășesc rezultatele acelui proiect în primul rând cu domnul regizor Silviu Purcărete, cu domnul scenograf Dragoș Buhagiar. E un proces de creație colectivă în care eu m-am simțit extrem de creativ pentru că am avut o comunicare excelentă. Cred că e unul din proiectele mele de suflet în care am putut să lucrez cu niște artiști cu toată inima. Eu am lucrat în mai multe proiecte, cu mai mulți regizori și cred că acum am înțeles ce înseamnă să lucrezi în echipă.

Factorul determinant rămâne regizorul.

Absolut! El poate să creeze un context favorabil sau mai puțin favorabil…

Mediul care își caută singur locul

Iar ce faci, insistând pe cele două spectacole, îndrăznesc să spun că înnobilează esența spectacolului.

Cred că, într-un fel sau altul, asta e și esența. Până la urma-urmei, ceea ce construiesc pe scenă trebuie să rezoneze și să nu fie deasupra sau dedesubt. Trebuie să-și găsească un punct de echilibru perfect în spectacolul respectiv. De multe ori le zic regizorilor sau scenografilor „Nu faceți spațiu pentru video, video își găsește el locul”. De multe ori, am și declarat chestia asta: urăsc ecranele! Ecranele au acel „frame” în care mă obligă să fac un soi de imagine specifică mai degrabă filmului, să aibă un anume tip de comportament imaginea respectivă. Or, când nu-i creez un spațiu, când nu-i creez un lăcaș unde să existe, atunci mediul ăsta video se duce și se mulează, își caută locul și se stabilizează. Intră într-o relație simbiotică cu spațiul, cu acțiunea, cu actorul cu absolut orice există în spectacol în momentul respectiv.

Și cu publicul.

Absolut!…

Efectele fascinației

Studenții cum recepționează acest credo?

Chiar săptămâna trecută sau acum două săptămâni am avut primul workshop cu studenții din anul II, pentru că în anul II încep să vorbesc despre tehnica asta de video mapping și ce înseamnă ea din punct de vedere tehnic, dar și conceptual, cum poate fi ea folosită mai creativ. E foarte puternică, are o capacitate de impresionare foarte mare.

Și ei își caută singuri noi cărări de creativitate?

Sigur, lor le vin idei și cumva sunt fascinați. Pentru ei, toată chestia asta se traduce într-un singur cuvânt: magie. Magia asta, odată ce o desconspiri și le dai lor instrumentele să o facă, ei încep să joace, să experimenteze, să capete totodată poftă.

Un premiu poate induce și panică

Cum ai recepționat, cum ai suferit la decernarea Premiilor UNITER?

Povestea e un pic mai lungă. La primul premiu, eram copleșit de recunoaștere. Când am aflat, la gală, aveam, așa, un sindrom al impostorului. Mă gândeam ce caut eu acolo, că-s oameni de teatru? Iar eu eram decât un artist video, la urma-urmei. Până când am văzut o prezentare a mea în care vorbea Dragoș Buhagiar. Atunci mi s-au aprins niște beculețe în cap în sensul în care mi-am adus aminte de câtă luptă și câtă zbatere am avut în fiecare instituție în care am intrat, în care video însemna un proiector care proiecta niște imagini și atât. După ce ieșeam din instituția respectivă, se descoperea că video e ceva complex, se schimba atitudinea și lucrul ăsta mă încânta.

Al doilea premiu, trebuie să recunosc, a venit ca o surpriză. M-a anunțat, m-a felicitat o prietenă pe Facebook și mi-a trimis un link cu premiile speciale. M-a disperat un pic și nu înțelegeam de ce îmi trimite mie chestia aia. Când am văzut că sunt iarăși premiat, m-am panicat imediat. M-am panicat pentru că efectiv îmi venea să mă ascund. Nu în sensul că nu mă bucuram – evident că mă bucuram și eram recunoscător pentru toată… recunoașterea. Dar, parcă nu credeam că se poate repeta isprava încă o dată.

Interviu realizat de Viorel COSMA