Așa i-a numit vulcanica eseistă Magda Ursache pe „dușmanii poporului” aruncați în hăul temnițelor, în „obsedantul deceniu”, numit și „deceniul urii”. Era vremea când puterea comunistă se năpustea cu furie asupra oamenilor gospodari și la locul lor, osândindu-i cu binefacerile sale numite: confiscarea pământurilor, a animalelor și culturilor agricole, suprimarea celor mai elementare libertăți. Câteva nume de pretinși „sfinți”? N. Steinhardt, Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea, Paul Goma, Părintele Iustin Pârvu, Grigore Caraza… Primul pușcăriaș în zeghe a scris „Jurnalul Fericirii”, arătând urmașilor cum a ajuns o zdreanță umană. Al doilea nu-l poți uita niciodată, a lăsat poporului nostru un testament cutremurător: „Să nu ne răzbunați”. A murit la 40 de ani între zidurile Aiudului, unde chinul era legea fiecărei zile. Petre Țuțea a stat încarcerat 13 ani, pentru că a fost slobod la gură și prea bășcălios. Nemțenii, Părintele Iustin și martirul Grigore Caraza, au lăsat în urmă semne de neșters.
Când credința purta lanțuri
O propunere! Vă expun în fața ochilor o listă cu sinistrele temnițe comuniste în care a dispărut floarea intelectualității românești pe vremea totalitarismului. Fioroasa Zarcă (închisoare veche), vine de la ungurescul Zarka. Așa s-a născut substantivul Gherla și expresia a sta la gherlă. Lista pușcăriilor: Doftana, Pitești, Văcărești, Minele de plumb. V-ați ales o închisoare model? Gherla? Cum începe povestea Gherlei? Ca toate poveștile. Ascultați! A fost o dată ca niciodată o fortăreață oblojită, așezată pe malul Someșului. În cetate, numai celule de beton, paturi de beton, masă și scaune din același material. Numai ușile erau din fier. În iernile geroase mureau internații pe capete. Pușcăriașii erau împărțiți pe căprării: politici, deținuți de drept comun (borfași), fetițe cu condicuță, tineri și elevi. Și torționarii din închisori erau avansați în funcție de ferocitatea cu care taxau ”bandiții”. La Gherla, călăul cel mai talentat în bătăi satanice era Boiciu, ruda lui Gigi Dej. Un analfabet bâlbâit, urât de toți și criminal. Și ca să conving de adevărul spuselor mele, dau cuvântul studentului Paul Goma, care a avut de-a face cu el doi ani. „Te liberezi, bă?” „Mă liberez!”, răspund eu. „Fffffoarte bine, eliberează-te sănătos!”. Se întoarce, face trei pași, revine. „Fffffii atent măi băiatule, comportă-te corespunzător, de să nu mai vii pe aciia!”. „Nu mai vin!”, zic. „Dacă pleci, hai să ne luăm rămas bun. Ce-a fost, a fost, ce-o fi om mai vedea”. Eu eram în costumul lui Adam, cum se proceda la liberare. Când m-a văzut gol pușcă a înnebunit pe loc. „Bă ffff…. cristoșii mă-ti de bandit, dai cu mine mâna cu curul gol? Așșșaaa se dă la revedere?” Și-mi împușcă o palmă cumplită, de mă dă pe spate acolo în gang. Pe când mă adunam, încet, de pe jos, îl aud: „Liberare ușoară bă, și-și-și co-complimente lu-lu-lui mă-ta!”. Așa s-a dus printre sfinți studentul și scriitorul Paul Goma după o detenție de neuitat în cetatea lui Maria Tereza, împărăteasa vieneză.
Dar Boiciu nu era singurul caftangiu fioros din pușcărie. O nu, mai existau o căruță. Meseriași în ruperea ciolanelor erau și Șomlea cel Bătrân, Vasea și Istrate „profesorul”. Șomlea, gardian bătrân de pe vremea înființării Securității, stăpânea la perfecție toate metodele de tortură. Dacă le evita, era ajutat în branșă de sângerosul Vasea. Când deținuții auzeau comenzile: „Zeghean-n cap!”, „Habâț” (Drepți!), „Nădragii jos și podeaua în brațe”, „Tu treci la UVE” (Tu treci la Ulița Veche Expres), „Gogodzîr!” (Cocostârcul), știau că după aia vine sfârșitul lumii. Citește: bătăi cu parul de prun, exercițiul „Ranga”, lovituri la testicule și rinichi. De ce torționarii „fracturau” în pronunție și cuvintele românești? Vocabularul lor de gherlă se reducea la maximum 100 de cuvinte. De aceea gardianul Vasia comanda deținuților din celulă „Gîgîijivan!”, în stilul lui clasic și nu ordona clar: „Nici în șezută, mă”. Cu referire la statul pușcăriașilor în picioare, lângă pat. De pildă, nenorocitului în zeghe căruia i se comanda de către torționar „Gogozdîrc!” trebuia să stea într-un picior până se prăbușea. De aceea, deținuții chinuiți inchizitorial jurau să nu uite niciodată, în vecii vecilor, umilințele suferite în Corpul de Gardă a Zărcii, unde era stăpân alt neom, Câinele Roșu. Fiara ce știa să pună o singură întrebare: „Ce măăă?”. Cu spaima în suflete, de multe ori deținuții se revoltau, țipau, fluerau: „Ne omoară Goiciu!”, „Vrem pachet și vorbitor!”, „Goiciu/Istrate/Șomlea ne omoară!”, „Să vină procurorul!”, „Să vină Crucea Roșie!”. Și nu venea nimeni.
Dialog Paul Goma, student, deținut la Gherla și Jilava, cu Goiciu, torționarul.
„Tu ești student, bă?”. „Da”, răspunde cel întrebat. „La ce facultate ești student, bă?”. „La Filologie!”, răspunde tânărul în zeghe. „Și te crezi mare filosof, ai? Te-oi fi crezut un mare jmecher, un mare zmeu…?”. Deținutul tace. „Păi așa te-au învățat să te comporți profesorii ăia ai tăi de la facultatea de filosofie?”. „Filologie!”, corectează studentul. „Ce mă? Faci agitație politică în celulă?”. Pac! Pac!, două palme zdravene. „Marș în celulă!”.
Ce vină aveau pușcăriașii, viitorii sfinți?
Să vină americanii și să ne scape de bolșevicii roșii. Să vină celebra Flotă americană a VI-a din Mediterană. Pe ce rută? Și pușcăriașii știau: prin Bosfor și Dardanele în Marea Neagră, povesteau vărgații seara la stingere. Odată ajunsă în Marea Neagră, Flota a VI-a se îndreaptă cu toate viteza spre Gurile Dunării, pe brațul Sulina, că-i dragat. În două ceasuri, yankeii sunt la Tulcea. După aprinse discuții între deținuți, Flota a VI-a o ia în sus pe Dunăre, urcă pe Tisa și apoi pe Someș. Suntem salvați! Și bieții oameni se uitau, plini de speranță, prin găurile obloanelor dacă americanii au debarcat sau nu pe Someșul Mic. Gherla era punctul termas. (Sursa: Paul Goma – „Gherla”, editura Humanitas, 1999, pag. 129).
După amăgeala cu Flota a VI-a, s-a lansat alt zvon legat de cuvântul Yalta. Tot seara, la vreme de liniște, viitorii „sfinți” îl blestemau în rugăciunea de seară pe Roosevelt, „pe Paralitic, că ne-a vândut, nu-i da Doamne nici în mormânt liniște. Amin!”. Alți deținuți, mult mai informați, îl blestemau pe Churchill zicând că el fusese adevăratul vinovat. Cum în închisoare știrile vin prin perete, cu adăugirile celui care le primește, nu sunt veridice 100%. Floricelele nu lipsesc din peisaj. Americanul este uriașul cel bun, englezul reprezintă perfidul Albion, iar rusul e rus. Legea învingătorului spune clar, învingătorul trage de ureche pe învins. Binele triumfă și răul își ia pedeapsa cuvenită.
Credința
S-au împlinit 70 de ani de la moartea controversatului filosof și profesor de etică, Mircea Vulcănescu. Un adevărat om, ce a fost considerat de unii „criminal de război” iar de alții „un soare adevărat”. Bustul lui din Capitală a rămas pe piedestal și prin aceasta s-a făcut un act admirabil. În pușcăriile comuniste amintite, seara înainte de culcare, religioșii făceau o cruce și-L rugau pe Cel de Sus să-i ușureze osânda. Atât! De unde știu? De la o vecină care a stat la pârnaie 8 ani pentru că a cântat melodia subversivă „Stalin cu mustața bleagă” în 1953, când a murit „tătuca” și noi am plâns.
Ce pedepse primeau deținuții din închisorile comuniste dacă erau prinși rugându-se? Înjurături apăsate de tipul: „Dă-i la cap intelectualului! Tu-i candela lui de prefăcut!” „La cap, la cap!” și încătușarea vinovatului pe loc. Cu ce erau încătușați? Cu cătușele din dotare: americane, franțuzești, poloneze. Cele mai șmechere erau cătușele americane, cele „cu tic” care se strâng singure la fiecare mișcare.
Prof. Dumitru RUSU
