Filaret Gămălău a fost una dintre personalităţile marcante ale rezistenţei anticomuniste, un preot, ca atâţia alţii, care a luptat pentru neam şi cruce. Era originar dintr-un sat de pe Valea Bistriţei, nu departe de muntele Rarău. Filaret Gămălău a avut o viaţă de film, dar faptele sale sunt puţin cunoscute, iar însemnările, tip jurnal, s-au pierdut. Profesorul Dorel Rusu a reuşit să strângă câteva date, altele le-am aflat de la apropiaţii săi, tovarăşi de suferinţă, în special de la Grigore Caraza, împreună cu care l-am vizitat ultima oară în 2008.
S-a născut în satul Lunga, comuna Crucea, judeţul Neamţ (astăzi Crucea aparţine de judeţul Suceava), din părinţii Ion şi Ioana, posesori a nouă hectare de pământ. La naştere, a fost botezat Florea, dar pe certificatul de naştere, din greşeală, în loc de Florea a fost trecut Floarea. Peste ani a fost obligat să-şi schimbe acest certificat, cu prenumele său adevărat „Florea”.
Seminarul Teologic l-a făcut la Mănăstirea Cernica, unde i-a avut colegi pe Iustin Pârvu, Teoctist Arăpaşu – viitorul Patriarh, pe Hrisostom Asavei, pe Irineu Chiorbeja – viitor stareţ al Mănăstirii Neamţ ş.a. Armata a făcut-o la Roman.
În al doilea război mondial a ajuns cu regimentul său până la Odesa. După război, revenit acasă, este chemat la Mitropolie la Iaşi şi a fost făcut diacon. În ziua de 5 martie 1944 este hirotonit preot şi trimis ca stareţ la micul schit din munţii Rarăului.
Spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în martie 1944, îl primeşte în schit şi-l ascunde pe ofiţerul german Iohann Mairlingen şi încă pe doi ofiţeri germani. Pe acest ofiţer neamţ, stareţul îl învaţă să vorbească româneşte, îl învaţă tipicul slujbelor, îi dă reverendă şi numele de Teoctist Vrânceanu. Schitul Rarău era supravegheat de Securitatea de la Suceava, condusă pe atunci de fratele lui Emil Bodnăraş, Manole Bodnăraş.
Într-una din zilele lui august 1949, schitul este vizitat de Inspectorul de Culte, preotul Rafael Dominte, care era şi ofiţer de Securitate. Inspectorul Dominte, într-una din seri îl invită pe Teoctist Vrânceanu (neamţul Iohann) să săvârşească împreună slujba vecerniei. Este momentul când neamţul a fost deconspirat, iar Dominte a anunţat Securitatea din Suceava.
În câteva ore, stareţul Schitului Rarău Filaret Gămălău şi călugărul Teoctist Vrânceanu au fost arestaţi. Sunt duşi la Securitatea din Suceava şi de acolo la Penitenciarul Malmaison. Aici sunt anchetaţi timp de o lună. Emil Bodnăraş în această perioadă se afla la Suceava, la o familie Bucur. Femeia, numită „Bucuroaia”, l-a crescut într-o perioadă pe Emil. Ea se născuse în satul Chiril, din comuna Crucea.
Mama lui Filaret era prietenă cu Bucuroaia. Bătrâna Gămălău, Ioana, se duce la aceasta şi o roagă să intervină la Emil Bodnăraş pentru eliberarea fiului său. Bucuroaia a mers la Emil Bodnăraş şi i-a zis: „Mă Emile, dă-i drumul popei Gămălău!”. Bodnăraş i-a ascultat ruga şi îl eliberează pe Gămălău.
Ieromonahul Filaret Gămălău, stareţ al Schitului Rarău, încă de la începutul anului 1948, se implicase în organizarea forţelor din „Gărzile lui Decebal”, organizaţie condusă de Dr. Gheorghe Vasilache din Vatra Dornei. Această organizaţie a activat în zona Rarău-Munţii Stânişoara-Durău şi în mai toţi munţii Bistriţei. În ziua de 18 septembrie 1949, Filaret Gămălău şi Ioasaf Marcoci, originar din Ceahlău, veneau într-o căruţă de la Schitul Rarău spre Mănăstirea Durău. Seara, ajunşi în satul Poiana Teiului, au oprit la locuinţa unui cumnat de-al lui Gămălău, unde rămân peste noapte. Gazda, pe furiş, a căutat în traista părintelui şi a observat că în această traistă era un pistol. Dimineaţa în zori, a anunţat autorităţile despre musafirii săi şi că unul din ei are asupra sa armament.
Au plecat spre Piatra Teiului. Lângă Piatra Teiului îi aştepta „GAZ-ul” Securităţii. Părintele Filaret şi-a dat seama că vor fi arestaţi şi pe furiş s-a dat jos din căruţă şi a aruncat pistolul într-o tufă cu urzici de pe marginea drumului. Au fost urcaţi în GAZ-ul securităţii, cu cătuşe pe mâini. Părintele Gămălău, după zeci de ani, a povestit momentul cu ironie: „Am mers la Securitate la Ceahlău ca boierii – în maşină mică”. De la Securitatea din Ceahlău, au ajuns la cea din Piatra Neamţ, unde încep cercetările şi bătăile. A fost bătut crunt. Mai apoi a fost predat la Penitenciarul din Suceava.
La Penitenciarul Suceava i se pun lanţuri la picioare, pe care le va purta 5 luni. În septembrie 1950, Tribunalul Militar din Iaşi trimite un complet de judecată la Penitenciarul Suceava. Într-o sală a închisorii, gardienii pun pe geamuri pături şi în secret sunt condamnaţi 84 de deţinuţi politici dintre cei care sufereau în celulele închisorii.
A fost condamnat la moarte pentru „crimă de uneltire contra Securităţii R.P.R. şi găzduirea unor ofţeri germani în Mănăstirea Rarău”. Alţi camarazi ai săi, Grosaru şi Cujbă, au fost executaţi pe loc, în curtea închisorii, după modelul rusesc: „un glonte tras în ceafă pe la spate”. Familia părintelui Gămălău face recurs la hotărârea luată de tribunal şi reuşeşte să i comute pedeapsa din „pedeapsă cu moartea” în „pedeapsă la 25 ani muncă silnică”.
FOTO: WIKIPEDIA
În penitenciarul Suceava a suferit până în 1951, când după pronunţarea sentinţei este transferat în penitenciarul Jilava. De la Suceava la Jilava, iar apoi este transferat noaptea la penitenciarul Aiud.
În acest penitenciar a suferit alături de generalul Trestioreanu, învăţătorul Grigore Caraza, părintele Iustin Pârvu, Nichifor Crainic, generalul Pantazi, colonelul Anton Dumitrescu (fost ofiţer-ordonanţă a Regelui Mihai) ş.a. Cât a stat la Aiud, a lucrat şi în fabrica închisorii ca lăcătuş, instalator, frezor, tinichigiu ş.a. Până la decesul lui Stalin şi după „terminarea” revoluţiei din Ungaria (1956-1958), în Aiud era iadul de pe pământ, unde dominau bătaia şi hrana mizerabilă. Părintele Filaret chiar îşi pusese în gând să se sinucidă, dar, într-o noapte în celula 297 în care suferea l-a visat pe Mântuitorul Hristos, care i-a schimbat gândul sinucigaş.
A fost eliberat de la Aiud în ziua de 3 iulie 1964 după 14 ani de detenţie. A ajuns acasă în satul Lunga, din comuna Crucea. Aici, găseşte o mamă bătrână, bolnavă, care în ultimii ani nu mai aflase nimic despre fiul său. L-a crezut mort şi i-a făcut parastasele necesare, care se săvârşesc pentru morţi. A început să lucreze la mina Leşul Ursului din comuna Crucea ca lăcătuş mecanic alături de Costică Iosifescu, camarad de suferinţă şi de Dumitru Cristea, alt fost deţinut politic. S-a căsătorit cu Petrica, fiica lui Grigore Coşarcă din satul Topoliceni, comuna Poiana Teiului.
În sufletul lui dorea să fie preot. Parohul de la Crucea, pe atunci preotul Moise Victor, îl sfătuieşte să-şi caute o parohie. A mers la Mitropolie la Iaşi şi l-a rugat pe Mitropolitul Iustin Moisescu să-i dea o parohie. Acesta îi răspunde cu îngâmfare: „Eu nu te-am pus să faci politică”. Filaret se retrage cu durere în suflet.
Merge mai apoi în Eparhia Arad, unde era episcop Teoctist Arăpaşu, fost coleg al său la Seminarul de la Cernica. Episcopul îi oferă o parohie foarte bună în Munţii Zarandului, unde a stat trei ani.
Între timp, Teoctist a devenit Mitropolit al Olteniei, iar noul Episcop al eparhiei Aradului nu-l mai acceptă pe Filaret Gămălău, care este obligat, la presiunea Securităţii, să plece în altă eparhie şi anume la Sibiu. În eparhia Sibiu primeşte o parohie lângă Târgu Mureş, în comuna Miercurea Nirajului. În această parohie a păstorit 22 de ani şi 7 luni, până în 1994 când s-a pensionat şi s-a întors acasă.
Are trei feciori: unul căsătorit în Târgu Mureş, altul căsătorit în comuna Gheorghe Şincai de lângă Târgu Mureş, iar ultimul rămas în casa părintească din satul Lunga. Casa îi era mereu plină de credincioşi sau de persoane alese, prieteni din ţară şi din străinătate, care veneau să-şi tămăduiască sufletul.
Dorel Rusu povestea: „Tot aici, într-un an, oameni (sau un om fără suflet) care au venit să se spovedească i-au furat din bibliotecă un caiet voluminos cu însemnările sale din închisoare. Plângea şi povestea… Îmi pare rău că nu am fost mai îndrăzneţ să-l rog să-mi dea împrumut pentru scurt timp acest caiet pentru a-l studia. Din acest caiet, în vizitele pe care le-am făcut la părintele, cu binecuvântarea lui am transcris şi eu poezia „O, om!”, dintr-un caiet al său de însemnări: „Dar nu uita, fii credincios/Cu grijă şi cu teamă/Şi lasă-n urmă-ţi luminos/Un semn, un gând, un drum frumos/Că pentru toate ne-ndoios,/Odată vei da seamă!)”.
S-a stins din viaţă nu mult după soţia sa, în casa sa străjuită de doi stejari falnici ieşiţi din ghinde de la Codrii Cosminului, în luna octombrie 2011 şi a fost înmormântat la Biserica din satul Lunga, comuna Crucea.
Prof. dr. Daniel DIEACONU
