Când legendarul Badea Cârțan din satul Cârțișoara a aflat că dacii, străbunii lui îndepărtați, sunt dăltuiți pe Columna lui Traian a tăiat-o la Roma, mintenaș. Atenție, per pedes apostolorum! Și-a cumpărat o pereche de opinci noi, cu gurgui și nojițe negre, a tras-o fest pe picioare și dus a fost. În expediția sa temerară, a fost ajutat moral de cărturarul pietrean V.A. Urechia. Nu știm câte perechi de opinci a „tocit” până la Roma, dar știm că a ajuns întreg și nevătămat. Ce daruri a dus dacilor înveșniciți în marmură de Carrara? Pământ din Dacia Felix și o mână de grâu, boabe. De ce? Fiecare bob de grâu, privit de aproape, are întipărit un chip de om, care e chipul lui Dumnezeu. Le-a semănat la baza monumentului și apoi i-a privit pe daci. Culmea, semănau cu românii din Transilvania lui dragă. Aveau opinci, ițari, cușme mițoase, chimire late. Se dovedea încă odată că, noi, românii suntem nepoți de daci și de romani. Uimit de asemănări și ostenit de drum, ciobanul nostru din Ardeal s-a așezat la baza monumentului. Trecătorii ieșiți pe Corso la plimbare îl priveau și ziceau: “Un dac a coborât de pe Columna lui Marcus Ulpius Nerva Traianus”.

Ileana lui Țăruș

Și pentru că am rostit de rostit de multe ori substantivul comun opincă e musai să spunem ceva despre el. Opinca a fost un tip tradițional de încălțăminte vestimentară românească făcută din piele de porc, de vițel, și, cea mai rezistentă, din vită mai bătrână. De obicei se confecționau dintr-o bucată dreptunghiulară de peste 40 de cm, care cuprindea talpa, marginile ridicate, călcâiul și-n față gurguiul. Opinca a fost purtată de către săteni până la prima jumătate a secolului trecut. Masa purtătorilor acestui fel de încălțăminte era denumită opincari, cu sensul de țărănime sau opincărime.

„Fiind producători de bunuri agricole și animaliere, cei care apreciau eforturile lor, recunoșteau că opincarii sunt talpa țării”. (Sursa: Articolul „Opinca, obiect de încălțăminte”, România literară-semnat de N. Șteiu).

Opinca este purtată și de bărbați și de femei. Pe vremea prunciei mele, primăvara, când apărea prima plută de Dorna plutind pe Bistrița, toată mahalaua Precista era prezentă la locul numit “La dig”. Primeau pluta și pe plutași cu urale. Lângă mahalagii erau mulți plutași, schimbul celor de pe pluta în deplasare. Toți erau încălțați cu opinci, și bărbații și femeile. Plutașul femeie era numită dălcăuș și trăgea la cârmă lângă bărbat cu vigoare și pricepere. Unele erau vestite prin bărbăția lor. Ne-o dovedește și folclorul de pe Bistrița moldovenească. Iată ce spune un flăcău pus pe fapte mari: “Eu tată te-oi asculta/Și la plute voi pleca/Dar să-mi dai ca dălcăuș pe Ileana lui Țăruș/Că-i frumoasă și voinică/Cu ea pluta nu se strică”. Și culmea, nu s-a spart.

Cizmele de cauciuc și drujba de tăiat copaci au apărut odată cu apariția Sovromului, când a început jaful pădurilor românești, jaf ce se practică și astăzi. Pe vremuri, celor care exagerau cu lăcomia și necinstea li se spunea în față: „și-a călcat pe opinci” sau „își dă cu opinca în obraz” sau „are opinci de fier”. Astăzi au dispărut din societatea noastră, și opinca, și rușinea. Sensibilul preot Vasile Militaru în creația sa, “Mama”, ne-o descrie pe aceasta intrând în casa fiului cu sfială. Fiul ei e domn mare, cu carte multă. “Nu-ndrăznește nici să intre cu opincile-n picioare/Doar alături de covoare”. Să nu se supere boierul.

Nici Luceafărul poeziei românești n-a tratat cu indiferență opinca țărănească. Eminescu în “Geniu Pustiu” ni-l prezintă pe „împăratul codrilor bătrâni”, repezindu-se la Avram Iancu, prin personajul Toma, îmbrăcat cu cioarecii lungi și strâmți, încrețiți cât ține fluierul piciorului, în opinca cea ușoară, care… Că opinca a fost o încălțăminte țărănească, știe toată lumea. Că unii au iubit opinca, iar alții nu, și ăsta este un adevăr. Se știe de la Vlădică până la opincă. A călca pe cineva pe opincă înseamnă a jigni, a ofensa. Acum, când trăim în postmodernitate, într-o lume în care se șterg granițele dintre nații, mai interesează pe cineva opinca dacică de altădată? Uite că da. Am avut în studenție o colegă care iubea dansurile populare și cântul din popor. Timp de 5 ani a dansat și a cântat pentru Univ. “Alexandru Ioan Cuza”, unde a studențit. La absolvirea facultății a trebuit să restituie costumul național și opincile. A fost o tragedie, o săptămână a plâns cu opincile ei în brațe. După insistențe interminabile, s-a despărțit de ele. Le regretă și astăzi.

Opinca a intrat și în istorie

A fost cântată și jucată tot timpul. Cam așa:

“Sus opincă până-n pod/Sus opincă, sus/Până ce luai un zlot/Sus opincă, sus/Și dacă ți-i găuri/Sus opincă sus/Cu mătasă te-oi cârpi/Sus opincă sus./Ungeţi-oi curelele/Sus opincă sus/De-or clipi ca stelele/Sus opincă sus/La gurgoi ţi-oi pune flori/Să miroase până-n nori/Sus opincă sus./La nojițe zurgălăi/Sus opincă, sus/Să s-audă-n cer/Sus opincă sus.”

Aşa cântau şi jucau, piezanii de altădată, sus opincă sus. Opinca era în acele vremuri, obiect de încălțăminte, subiect de creații culturale și de istorie. Numărul opincilor din timpurile apuse este necunoscut. Dar toată lumea știe că la baza dezvoltării României moderne, țărănimea, opincarii, au hotărât prin sacrificiul lor încotro să apuce ţara. Ei, opincarii au transformat țara, prin muncă istovitoare, într-un „grânar al Europei”. Ei au apărat eroic fruntariile țării când au fost atacate de hulpavi şi venetici veniți de aiurea. Cei mulți, cu opinci sau desculți, au zidit cu sacrificii mari, piedestale înalte anilor 1600, 1859, 1918. Tot ei, au zis „Prezent!” la 1 Decembrie la Alba Iulia. Opinca a rămas un simbol în amintirea înaintașilor noștri, cu care nu ne este rușine.

Când Ungaria vecină a devenit Republica Sovietică condusă de Bela Kun, urmașii lui Attila au poftit din nou Transilvania și… Cehia ca să rămână Mare. N-a fost chip. Armata română a trecut Tisa și a ocupat Budapesta, unde a rămas până în noiembrie 1919, cu misiunea de a menține ordinea și siguranța populației. Bela Kun a fugit în Austria și de acolo în Rusia. De aici probabil izvorăște marea dragoste actuală, Orban-Putin.

Cum Parlamentul Ungariei era păzit de un pluton românesc, acesta a considerat o obrăznicie arborarea steagului Ungariei-Mari, după prăbușirea Imperiului Austro-Ungar. În consecință, doi soldați, sergentul Iordan şi corporalul Bivolaru s-au urcat pe Parlamentul maghiar şi au coborât drapelul Ungariei Mari și l-au înlocuit cu opinca “țapinarului valah” legând-o bine cu nojițele ei. Așa a devenit opinca ciobanului mioritic, cel mai ofensator steag unguresc. „Rușinea” cu opinca valahă n-a fost dată uitării, cu una cu două.

După Diktatul de la Viena, amiralul fără flotă, Horty Mikloş Teleky, ajuns la Satu Mare la 5 septembrie 1940, tuna verbal împotriva tuturor opincarilor. Ascultați-l! “Ungaria va fi pentru totdeauna în Ardeal așa cum au dorit marii conducători Hitler şi Benito Musolini” și că de aici înainte “putem sta față în față fără a avea în preajmă românii puturoși, opincarii” (Sursa: N. Şteiu, Opinca…). Și a mai adăugat, că nu era de ajuns: “românii trebuie suprimați prin toate mijloacele”. Numai că istoria a dictat altfel. În toamna anului 1944, armata română a eliberat ultima brazdă de pământ de sub hortyștii revizioniști și 25 octombrie a devenit Ziua Forțelor Armate. La Carei şi Satu-Mare s-a cântat „Deșteaptă-te române”.

Ce s-a întâmplat cu perfizii artizani ai Diktatului de la Viena din 30 august? Au fost striviți de istorie. Toți! Transilvania s-a întors acasă, pentru vecie, conform hotărârilor istorice luate la Trianon în 1919 și Paris în 1947. Ardealul este românesc, este al românilor, nu numai pentru că sunt mai numeroși chiar decât toți ceilalți luați de două ori la un loc! Ardealul este al românilor și nu numai al lor, ci și al românilor din celelalte ținuturi românești (Moldova, Muntenia) care numai cu toți laolaltă alcătuiesc un întreg cu identitate istorică și etnică. Geaba președinta Ungariei, Novak Katalin, ne vizitează în fiecare an Transilvania sub diferite pretexte și mângâie nostalgic pietrele de hotar dintre România și… geaba a dezvelit la Carei statuia lui Koksey Ferenec, poet, om politic și autorul imnului Ungariei, pe români îi lasă indiferenți. Dezvelirea statuii a reușit să creeze doar momente tensionate. Atât!

Să fim clari, Ardealul a constituit din cele mai vechi timpuri un izvor de romanitate. Este mai mult decât una din provinciile istorice, este vatra acestei țări, este casa părintească a tuturor românilor, este “acasă”.

Deci, noi românii, nu suntem un popor fără țară. Pe bătrâna hartă a Europei, patria noastră e așezată în spațiul carpato-danubiano-pontic, din vremea poetului latin Ovidiu, dintotdeauna. Pe aici și-au plimbat opincile strămoșești și dacii lui Decebal și răzeșii lui Ștefan Cel Mare, şi moţii lui Avram Iancu. N-am dus niciodată “o dolce vita” cu maghiarii. Sunt prea supărăcioși. S-au ofuscat și pe senatorul clujean Funar. De ce? A susținut că꞉ „Iisus Hristos e dac!”. Auzi obrăznicie! Din cei cu opinci? Seamănă cu cele de pe Parlamentul Ungar?

Prof. Dumitru RUSU