În dorința noastră a nemţenilor de a pune în valoare turismul cultural s-au întreprins mai multe demersuri cu mai mult sau mai puţin folos. Luând în considerare faptul că Neamţul este din acest punct de vedere un „ţinut tezaur”, lipsa succesului unor astfel de întreprinderi este mai greu de înţeles. Cauzele sunt multiple şi complexe. Bisericile de lemn din Neamţ sunt adevărate comori ale spiritualităţii, care merită vizitate de cât mai mulţi turişti şi pelerini. Dar vizitatorii sunt foarte puţini: nu au informaţiile necesare, se ajunge greu la destinaţii, nu află pe cei care ar trebui să îndrume, să deschidă porţi şi uşi sau să prezinte obiectivele. Un circuit al bisericilor de lemn ar fi mai mult decât interesant pentru cei care vor şi altceva în afara marilor biserici şi mănăstiri. Iar în zona de munte o astfel de rută oferă numeroase puncte de interes. O lucrare excelentă – „Biserici vechi de lemn din ţinutul Neamţ” – a fost realizată de Elena Florescu, Marina Sabados şi Cornel Miftode, dar popularizarea ei a fost una restrânsă. Prezentăm câteva dintre bisericile de lemn de pe Valea Muntelui, lăcaşuri care completează într-un mod fericit mănăstirile şi schiturile zonei într-o adevărată Meteora românească.
Cursul mijlociu al Bistriţei este în cea mai mare parte a lui montan, o regiune care a fost o lungă perioadă de timp la graniţa cu Ungaria, apoi cu Imperiul habsburgic sau Imperiul Austro-Ungar. A fost o zonă mai puţin propice agriculturii, mai târziu locuită, satele întemeindu-se după cele din „ulucul subcarpatic”, fiind cuturi ale acestora, care aveau îndatoriri de strajă a hotarelor şi trecătorilor. Primele comunităţi permanente s-au format pe vechile vetre neolitice sau ale epocii bronzului, în ulucurile subcarpatice sau în zona de podiş, aflată în imediata apropiere a culmilor subcarpatice. Locurile ofereau pământ pentru agricultură, fâneţe şi păşuni, lut, lemn şi sare. Aşezările stabile în zona cercetată au apărut mai târziu, spre sfârşitul veacului al XVII-lea, hrisovul de ctitorire a mănăstirii Hangu de către voievodul Miron Barnovschi arată că locul „este de mare pustie”.
După părăsirea Daciei de către romani şi în timpul „Evului mediu întunecat” informaţiile despre această regiune lipsesc, fiind păstrate doar unele tradiţii despre evenimente din timpul marii invazii mongole sau din timpul „descălecătorilor”. Tradiţia locului spune că la Izvorul Alb a fiinţat o mică sihăstrie ctitorită de Dragoş Vodă din Maramureş, dar urme arheologice ale unui lăcaş de cult nu s-au aflat. Lângă Stânca Dochiei a fost ridicat prin secolul al XVI-lea un schit numit Schitul Sahastru sau Sihăstria Ceahlăului, care a durat până în 1704, când a fost distrusă de o avalanşă. Un nou schit a fost ridicat de un călugăr supravieţuitor în Poiana Cerebuc.
Un lăcaş monastic menţionat într-un prim document oficial de cancelarie este „Mănăstirea Hangu” în 1458, dar locul ei nu este bine definit şi în acea vreme Hangu era denumirea unei zone largi întinse de la Bicaz şi până la hotarele cu Transilvania şi până la Borca. În 1626, Miron Barnovschi-Movilă începe construcţia pe moşia mănăstirii Poienile a unei biserici pentru un nou lăcaş de cult monastic, căreia îi oferă hrisov de întemeiere la 20 martie 1627, dar şi de aşezare, stabilind reguli stricte pentru vieţuirea călugărilor. Din 23 februarie 1627 datează primul document care atestă o danie către mănăstirea Hangu, ce primise hramul „Vovidenia”. Şi daniile au continuat: din domeniul domnesc, din moşiile proprii ale domnului sau din ale mănăstirilor Poienile sau Bisericani. La 1639, s-a ridicat pe pârâul Schit o biserică pentru Mănăstirea Pionul, biserică ridicată de Gheorghe Lupu. Cele două mănăstiri, împreună cu Bistriţa, Neamţul sau Bisericanii, şi boierii Cantacuzini şi apoi Sturdzeşti, au deţinut proprietăţile agricole şi forestiere ale zonei în care s-au fondat satele aflate în atenţia noastră cu bisericile lor de enorie.
Satele din regiune s-au format în secolul al XVIII-lea, un aport important avându-l imigranţii ardeleni şi bucovineni, care s-au alăturat autohtonilor pe moşiile mănăstirilor sau boierilor. Atunci când au fost într-un număr îndeajuns de mare, au ridicat biserici din lemn, adevărate monumente ale artei populare. Meşterii dulgheri şi tâmplari au fost localnici, la fel şi pictorii („zugravi”, cum se autodenumesc în pomelnice sau pe icoane).
Cea mai veche biserică ţărănească cunoscută este cea din satul Răpciuni, comuna Ceahlău, aflată astăzi la Muzeul Satului din Bucureşti. Este considerată un adevărat prototip al bisericilor de lemn din regiune, o bijuterie arhitectonică, care a influenţat construirea celorlalte biserici de pe valea Bistriţei, inclusiv cea de la Broşteni. Biserica de la Răpciuni a fost ridicată în 1773, după o însemnare săpată pe grinda de deasupra pridvorului. Pomelnicul ctitoricesc datează de mai târziu, din 1834, când este menţionat şi sprijinul boierului Gheorghe Cantacuzino, stăpânul moşiei Hangu. Un anume Gheorghe Zugravul a pictat icoanele, unele dintre ele purtând iscălitura sa din 1767, pictura fiind refăcută şi completată de Ioan Zugravul la 1834. Meşterul sau meşterii care au lucrat la biserica din Răpciuni, au lucrat şi la biserica de lemn din Broşteni şi la bisericuţa din Farcaşa, poate şi la celelalte de acest tip, la fel şi „zugravii”, cunoscuţi sau necunoscuţi, au pictat sau repictat pereţi sau icoane la mai multe biserici din regiune. Considerăm că s-a creat un adevărat stil de arhitectură populară în care sunt îmbinate în mod fericit elemente locale sau provenite din Transilvania. (Va urma)
Biserica de lemn Sf. Paracheva Farcaşa
Așezată la poalele unui codru din munţii Stânişoarei, la mai puțin de un kilometru de dreapta drumului național, bisericuța se impune încă de la prima vedere prin grația și proporționalitatea sa desăvârșită. Ceea ce individualizează acest monument arhitectural în contextul întregii Văi a Bistriței presărate cu ctitorii religioase din lemn, este bogata sa ornamentație care împodobește brâul de scânduri de sub acoperământ, extremitățile în consolă ale bârnelor de susținere, ușile cu ancadramentele lor și cele trei cupole ce acoperă pronaosul, naosul și altarul.
„Biserica a fost ridicată la 1774, ctitorii ei fiind, cu siguranță, meșterii satului. Poartă în ea multă suferință, jertfelnicie, îndemn la credință și speranță”, ne-a spus preotul Coşula.
Lăcașul de închinăciune s-a născut atunci când românii transilvăneni au fost nevoiți să treacă munții și să se stabilească în Moldova, la frații lor, pentru a-și păstra credința ortodoxă. În primul război mondial a fost bombardată, pe aici trecând linia frontului, iar în cel de-al doilea război, armata germană a transformat-o în grajd. Preotul Ioan Preutu, imediat după război, a refăcut-o pe banii săi, ajutat într-o oarecare măsură și de gospodarii fărcășeni, astfel încât, în 1955, într-un sobor de preoți, avându-l în frunte pe episcopul Teofil al Romanului, a putut fi resfințită.
Ca plan și aspect general, biserica se aseamănă cu cea din Răpciuni şi Galu, fiind construită din bârne groase de brad, cu absidele laterale de formă pentagonală și turnul clopotniță situat la sud-vest, deasupra pridvorului. La exterior predomină rozetele incizate și arcele pirogravate, iar la înfrumusețarea bolților interioare apare frecvent puncția cu vopsea și tablă de șah în două culori. Biserica este acoperită cu draniță în cioc de rață, iar îmbinările la colțuri, în durătură. Bârnele cioplite sunt din lemn de brad, iar cuiele tot din lemn, dar de tisă.
Patrimoniul bisericii cuprinde mai multe obiecte de valoare, dintre care atrag atenția câteva icoane pe sticlă executate în stilul școlii de la Nicula, la începutul secolului XIX, și o „Psaltire” care a aparținut lui David Creangă, bunicul marelui povestitor humuleștean, Ion Creangă. Lăcașul de cult are și o frumoasă catapeteasmă, ale cărei icoane au fost pictate pe lemn de paltin în 1837 de către pictorul Ioan Zugravul, același care, cu 19 ani mai înainte, pictase și iconostasul de la biserica din Galu şi care în 1834 pictase şi la Răpciuni.
„Bisericuța are dimensiuni modeste fiind admirabil proporționată. Ornamentația este deosebită, cupolele de pe altar, naos și pronaos au fost realizate într-un mod original, lucrătorii încercând să sugereze bolta cerească. În ciuda vicisitudinilor vremii, a bombardamentelor și altor factori distructivi, biserica a păstrat aproape intacte ornamentațiile, figurile geometrice și motivele florale. Apoi, au rezistat stranele și colecția de obiecte liturgice, toate fiind acum frumos expuse în pronaos pentru a fi cunoscute publicului interesat de valorile de patrimoniu ale bisericii noastre”, a menţionat preotul Cătălin Coşula.
Prof. dr. Daniel DIEACONU
