Doamna pădurilor – Ileana Doagă Diaconescu, prima femeie silvicultor din Neamț

Ileana Doagă Diaconescu s-a născut “în inima pădurii”, cum îi place să spună, în Borca, o comună cu care se mândrește și de unde au plecat în lume multe personalități, miniștri, artiști, profesori de renume. Copilăria și-a petrecut-o tot aici, pe Domeniul Coroanei, unde bunicul era contabil șef și tatăl ei a lucrat o vreme în domeniu forestier , a fost apoi primar în Borca și într-o altă comună învecinată. De la ei a venit dragostea pentru pădure și mai ales grija pentru ea. A transmis această pasiune fiicei Florentina, inginer silvic, căsătorită tot cu un inginer silvicultor, Adrian Laza, un mare pasionat de alpinism. Fiul, Daniel, este stabilit în Canada unde are o afacere cu limuzine de lux.

Astăzi, 10 iunie, doamna Ileana, cea care a fost prima femeie ce a lucrat în silvicultură din Neamț și printre primele din România, împlinește 90 de ani și toți cei care au cunoscut-o și au lucrat cu ea, subalterni sau colegi în management, au numai cuvinte de bine despre ea.

“Această dragoste pentru pădure a venit din familie, dar cel mai mult mi-a insuflat dorința de a alege această meserie fostul șef al Ocolului Silvic Domeniul Coroanei, cum era pe atunci, inginerul Petru Voiculescu, un profesionist desăvârșit, un om distins, respectat și, mai ales, un om al pădurii”, își amintește doamna Ileana.

A lucrat 40 de ani în silvicultură, din 1946, când a terminat facultatea, până în 1996, când a ieșit la pensie, având în subordine 16 ocoale silvice cu sute de silvicultori. Și acum îi strălucesc ochii când povestește cum mergea în inspecție prin păduri, cum avea grijă să fie aplicate tratamentele corect pentru sănătatea arboretului și mai ales cu câtă exigență veghea să nu se facă abuzuri, să nu se fure, să nu se taie arbori nemarcați. Pădurarii mai în vârstă încă îi mai știu de frică, pentru că le spunea de la obraz atunci când găsea nereguli, dar știa și să ierte greșelile mai mici făcute din neștiință.

*Maria Gheorghe și doborâturile de vânt

De o luciditate care poate părea surprinzătoare la o asemenea vârstă și cu o voce caldă, dar care impune respect, doamna pădurilor vorbește despre cariera ei cu mândrie “În 1968, când s-a trecut la organizarea administrativă pe județe, am intrat în Direcția Silvică Neamț ca șef Inspecție fond Forestier, Protecția și Paza Pădurilor, singura femeie din țară cu acea funcție la acea vreme și care mergeam la ședințele de la minister. M-am ocupat de gospodărirea a 262.000 de hectare de pădure. Coordonam activitatea de la întemeierea arboretului și până la exploatare, prin care puneam în valoare până la 1,5 milioane de mc de masă lemnoasă, aplicând tratamente, cu regenerare sub adăpost, promovarea speciilor de valoare, brad, molid, fag, paltin, stejar. Făceam tăieri repetate, ca să putem trece treptat de la o generație la alta a arborilor. Nu se făceau sub nicio formă exploatări pe suprafețe mari pentru că asta duce la eroziunea solului”.

Din cei 40 de ani, 16 ani a muncit dimineața la Silvic, iar după-amiezile a predat ca profesoară la seral, tot silvicultură, pentru cei care doreau să devină maiștri, la liceul Forestier. Liceu a cărui clădire a fost construită chiar de soțul ei, Dumitru Diaconescu, director al unității de învățământ la acea vreme.

Nu s-a împăcat cu orânduirea comunistă și a avut chiar probleme la intrarea la facultate pentru că familia ei, care avea pădure și pământ la Borca, era considerată de chiaburi. Un alt episod legat de comunism pe care și-l amintește, este cel în care a înfruntat-o pe prim secretarul județului, Maria Gheorghe. În primăvara anilor 1984 și apoi în 1988 au fost intensificări ale vântului ce au atins recorduri de 140 de km/oră și au fost atât de multe doborâturi de vânt, câte 800.000 de mc de masă lemnoasă, în cea mai mare parte molid. Acest lemn trebuia scos de urgență din pădure și exploatat de cei de la Întreprinderea Forestieră de Exploatare și Transport (IFET) pentru că exista riscul apariției gândacilor, a dăunătorilor ce ar fi putut infesta sute și mii de hectare de pădure. Pentru a evita o catastrofă, doamna Ileana decide să retragă parchetele de fag, cele mai râvnite de fabrici și să le dea spre exploatare cu prioritate, doborâturile de molid. A iscat mare supărare între cei de la IFET, care s-au dus să se plângă la partid și însăși Maria Gheorghe a chemat-o să-i dea socoteală pentru această decizie.

“Și, zice ea, să mă duc în pădure că sunt niște doborâturi și să rezolv problema.

– Tovarășa prim-secretară, nu sunt niște doborâturi, sunt 800.000 de mc, jumătate din cât ar trebui să exploatăm, i-am zis eu.

– Lasă că am vorbit cu Tarhon! mi-a replicat ea. Tarhon era ministrul. Nimeni nu sufla în fața ei, era un zbir. Dar eu nu m-am speriat, m-am gândit că ce poate să-mi facă și am dat molidul din doborâturi la IFET și am rezolvat problema. În 1989, cu câteva luni înainte de revoluție au dat-o afară și a venit una Leuștean”, și ochii îi licăresc de bucurie și acum, pentru că a salvat alte mii de arbori ce s-ar fi putut îmbolnăvi dacă le-ar fi dat piloșilor de la partid parchetele de fag.

*Ursoaica cu pui și vânătorile lui Ceaușescu

În desele inspecții prin pădure s-a întâlnit și cu animale ce i-ar fi putut pune chiar viața în pericol. O dată, prin pădurile Tarcăului, într-o iarnă, muncitorii forestieri i-au atras atenția să fie atentă la capcanele pentru lupi pe care oamenii le puneau prin pădure, pentru că se înmulțiseră prea tare. Ajunsă pe culmea unui deal împădurit unde știa că se întâmplă “lucruri necurate” s-a trezit față în față cu un urs uriaș, un exemplar brun, foarte frumos care s-a ridicat pe labele din spate și a urlat fioros. Animalul își prinsese laba într-o capcană pentru lupi, iar din spatele ei a auzit un alt mormăit, venea o ursoaică. Singura șansă a doamnei Ileana a fost să scape cu fuga prin albia unui pârâu. În aceeași zonă, tot la Tarcău a întâlnit altădată o ursoaică cu doi pui, care era foarte agresivă și a scăpat cu bine și din acea întâmplare, ocolind prin pârâul Paltinu. În Valea Albă, la Războieni, împreună cu tehnicianul de acolo, pe o culme, a văzut venind spre ea, în șir indian, cinci mistreți adulți care încercau să ajungă pe terenurile pe care oamenii mai lăsaseră porumb. Mistreții scurmaseră zăpada, veneau de sus în fugă, iar doamna Ileana și-a exersat din nou aptitudinile de atletă, pentru că altă șansă nu avea.

Într-o vreme a participat și la vânători de iepuri, la Nemțișor. Nu activ, pentru că îi era milă de bieții urecheați, dar ca spectator, din stand, aștepta să vadă cum hăitașii aduceau prada în bătaia puștii. Fiecare participant primea câte un iepure, iar restul, înșirați în zăpadă, erau trimiși la partid, dar lor li se spunea că sunt “pentru plan”.

Doamna Ileana își amintește și cum erau curățate pădurile pentru vânătorile cuplului Nicolae și Ileana Ceaușescu, care veneau destul de des, aproape în fiecare iarnă, la o cabană vânătorească din apropierea Mănăstirii Neamț: “Cabana era a noastră, a Direcției Silvice, dar tovarășului Ceaușescu i-a plăcut atât de mult încât și-a însușit-o. Venea în Neamț, la boncănit, la cerbi, în septembrie. Iar, tovarășa Ileana nu-l însoțea întotdeauna la vânătoare, deși trăgea și ea cu pușca. Uneori rămânea la cabană și acolo aveam un mic iaz, în care noi puneam păstrăv și o asiguram că acolo este crescut, dar noi îl aduceam din altă parte. Și Ileana dădea la pește și trebuia să avem grijă să-i înmulțim ca să fie mulțumită. Iar tovarășul trăgea după cerb, dar nu prea îi nimerea. Și-i spuneau miniștrii care-l însoțeau: Tovarășu’ s-a dus, a scăpat! …Și, cum el se enerva, ca să nu-l supere, a doua zi îi aduceau câte un trofeu și-l mințeau că el l-a împușcat și cerbul rănit a mai mers și l-au găsit căzut câțiva kilometri mai încolo”.

O viață dedicată pădurii, sănătății acesteia, în ultimă instanță a fost o viață în care doamna Ileana a avut grijă ca și copiii și nepoții ei, dar și ai noștri, să poată respira un aer curat astăzi. A avut bucuria de a începe și a încheia cariera profesională sub zodia muncii, având o imagine realistă, corectă, responsabilă despre ceea ce a dorit să fie și să facă. Munca de birou nu a atras-o, pentru că iubea pădurea: „Iarna și vara, primăvara și toamna, pe zăpezi până la genunchi și pe geruri cumplite, pe zloată și pe ploi mocănești, am bătut cu piciorul pădurile județului în lung și în lat. Grijile mele au fost multe, fără a le simți ca o povară pentru că știam că protejam pădurea!”.