Vacanța, minivacanța sau cel mai banal week-end poate fi scos din anonimat dacă un turist, oricare ar fi acesta, și-ar aloca timp și oarece resurse, minime, pentru o excursie în Masivul Ceahlău. Sunt zeci de mii de nemțeni care au făcut astfel de drumeții montane, dar sunt suficienți și cei care, deși trăiesc de ani de zile la umbra maiestosului „Olimp al Moldovei“ sau prin alte zări, nu au mers niciodată pe munte. Pentru cei din urmă, dar și pentru toți cei care-și doresc să ajungă până la cabana Dochia sau pe Toaca, dar nu au reușit până acum, e bine de spus ce presupune. În primul rând echipament: bocanci, haină de ploaie, obligatoriu apă, ceva mâncare, căci va fi nevoie. O incursiune pe Ceahlău a fost în minivacanța ocazionată de Ziua Copilului și Rusaliile ortodoxe. A fost poate una din cele mai aglomerate perioade și de la primele ore ale dimineții în Izvorul Muntelui nu mai erau locuri de parcare, mulți dintre turiști alegând traseul Lutul Roșu-Cabana Dochia. Cu titlu informativ, este vorba de o potecă alpină cu o lungime de 5,6 km și grad mediu de dificultate. Chiar de la intrare, călătorii sunt informați că traseul este marcat cu bandă albastră pe fond alb, timpul mediu de urcare este de 3:30-4:00 ore, iar la coborâre ai nevoie de minim două ore și jumătate. Este vorba de timpi medii, pentru că este o diferență de nivel de 1.070 de metri.

Bucuria mișcării pălește la primul abrupt

Mai trebuie spus că un traseu de dificultate medie nu-i chiar pentru oricine, trebuie să ai un minim de antrenament sau condiție fizică, pentru că sedentarilor nu le va fi ușor. Odată începută ascensiunea, la destul de puțin timp apare primul abrupt, o pantă destul de înclinată ce dă bătăi de cap din prima. Pentru cei care nu au mai fost pe acest traseu trebuie spus că primul obstacol poate fi evitat dacă din Izvorul Muntelui continui șoseaua ce duce către Durău, Axialul. E vorba de maxim 4 km ce pot fi parcurși la pas, pentru bucuria mișcării, sau cu mașina. Cine merge pe acest drum intră în pădure chiar din șosea și ajunge direct “La primele băncuțe”. Un loc amenajat, unde călătorul se poate odihni. Aici traseul montan se intersectează cu un altul, Jgheabul cu Hotar-Cabana Dochia. Dar am stabilit de la început că mergem pe Lutul Roșu, așa că de la băncuțe cotim spre stânga și plecăm pe poteca aleasă. Deși e foarte devreme, sunt destule grupuri care urcă. Unii mai greu, alții mai ușor. În funcție de condiția fizică a fiecăruia, dar și a grupurilor care trec pe lângă el, turistul poate merge tot traseul cu cei care au aceeași condiție ca el, sau îi poate depăși, pentru a-și continua liniștit urcarea.

Politețea pe munte

Aglomerația deranjează de cele mai multe ori, cu atât mai mult cu cât vrei să mergi pe munte pentru a „auzi natura” și nu conversațiile anoste și râsetele gălăgioșilor. Dacă poți ignora acest lucru, dar și faptul că unii nu știu că drumeții montani se salută între ei, chiar dacă nu se cunosc, precum și faptul că pe traseul îngust au prioritate cei care urcă, nicidecum cei ce coboară, poți continua călătoria cu gândul că până sus o să reușești ce ți-ai propus: să-ți golești mintea, să admiri peisaje, să respiri aerul rece și curat. După toate acestea mergi lin, pe o potecă bătută în ani de alți drumeți cu aceeași pasiune, apoi din nou drumul devine abrupt și ai senzația că nu poți trece de acest hop. Dar strângi din dinți și continui, căci nu-i momentul să cedezi, deși e primul gând ce-ți vine în minte, însă nu vrei să dezamăgești partenerul de drum. Până la urmă, contează călătoria dusă la bun sfârșit. Singura alinare e că vezi și alți drumeți cărora le este la fel de greu, poate chiar mai greu, iar acest lucru îți dă aripi. Respirația devine greoaie și din ce în ce mai sacadată și aproape că ai nevoie de o oprire la câțiva pași. Însă sfidezi efortul cauzat de statul la birou, printre altele, și continui ignorând mușchii care par a nu mai asculta. Așa ajungi la un loc unde este ceva mai ușor, “Polița cu crini“. Denumirea vine de la pâlcurile compacte de larice sau zadă, singurul conifer care își pierde acele toamna. Conurile lor de primăvară au o culoare foarte frumoasă, de unde și denumirea de „crin de munte“, conform ceahlăupark.ro.

Timpul mediu și timpul efectiv de urcare

De acolo nu mai este mult până ajungi la „Detunate“, uriașele stânci pe care traseul le înconjoară. Sunt de o frumusețe aparte și mai toți fac un popas pentru poze, dar și pentru a admira peisajul mirific din inima pădurii. Pare un loc rupt din basme și ai crede că vreun zmeu îți sare în cale. Călătoria continuă și după un timp lași Detunatele în spate și-ți faci curaj pentru alte zone de abrupt ce urmează de acum încolo. Cei ce nu cunosc traseul consultă de mult timp ceasul și se întreabă de ce nu au ajuns la destinație, deoarece conform timpului estimat, pe care l-au aflat la baza muntelui, ori poate din documentările anterioare, ar fi trebuit să ajungă de ceva vreme. Ei bine, acolo timpul e relativ și nu depinde decât de corpul tău și de măsura în care acesta te trădează, deși poate aveai ceva mai multă încredere în resursele tale. În sfârșit, după toate întrebările existențiale ce-ți trec prin minte, dacă ai norocul să nu fii prins între grupuri mari de turiști zgomotoși, la un moment dat ieși din pădure, iar în numai câteva minute ajungi la cabana Dochia.

Peisajul se schimbă brusc, ajungi pe platou și-i auzi pe cei din jur, care nu au mai călcat acolo, cum se minunează de măreția locului. În minte, zâmbești complice și-ți place să crezi că ești de acolo, pentru că ai mai fost și știai ce urmează, iar profanii se minunează de ceva ce tu cunoști deja. La Dochia, pe terasă e lume multă, din toate zonele țării, chiar și străini. Încerci să ignori zumzetul nesfârșit, echipamentele colorate și rucsacii împovărători și să te bucuri de priveliști. Poți coborâ și pe tăpșanul din fața cabanei, către zona de camping, pentru a te bucura de “munte“. Acolo se deschide o panoramă greu a fi descrisă în cuvinte. Crezi că ești foarte aproape de cer și acest sentiment îți induce o stare ce pare a fi de imponderabilitate. În dreapta se vede Ocolașul Mare, cel mai înalt vârf din Masivul Ceahlău, iar în stânga sunt Detunatele și alte formațiuni stâncoase. Între ele pare a fi marea. Vezi mult în depărtare, prea mult chiar, iar dacă este absolut senin, de acolo, de la Dochia, poți ajunge cu privirea până departe, la Piatra Neamț și mai încolo, trecând peste Izvorul Muntelui, lacul de acumulare și sute de coline împădurite.

Un mic incident lingvistic

După ce-ți hrănești sufletul e nevoie să faci același lucru și cu trupul mai mult sau mai puțin epuizat. Se poate lua masa la prețuri neașteptat de bune pentru o cabană montană, dar sunt și turiști care mănâncă ce și-au adus cu ei. Obligatoriu ar fi ceva dulce, pentru că dă energie. Una necesară celor care vor să urce pe Toaca, pentru că mai au în față ceva distanță până la bază, plus 500 de trepte până în vârf. În funcție de gradul de oboseală decizi pe loc dacă faci acest lucru sau nu. Indiferent de decizie, gândul stă la coborârea de pe munte, înapoi în Izvorul Muntelui, către casă, convins fiind că va fi ușor. Și te simți mai bine, nu mai contează efortul de la urcare, a trecut.

E doar o senzație de bine, o iluzie care dispare rapid la coborâre unde genunchii sunt cei mai solicitați și e aproape imposibil să uiți de “existența“ lor. Sau altfel spus, la fiecare abrupt îți amintești că-i ai, știi exact unde sunt, deși nu îți dorești cu nici un chip să afli asta la acel moment. În sfârșit, în coborârea dureroasă, un mic incident te scoate din ritm și te face să zâmbești. Depășești un grup de o anumită naționalitate conlocuitoare ce vorbește mult și tare în limba ei, timp în care unul din băieți cade destul de rău. Și atunci, brusc și total neașteptat, înjură în cel mai dulce grai românesc. Neaoș. Râzi și gândești că e de-al tău pentru că atunci când doare, și l-a durut, vorbești cum gândești, în limba care îți este mai apropiată. Așa stând lucrurile, ajungi acasă mai târziu decât ai preconizat, rupt de oboseală dar nu uiți să-i mulțumești lui Dumnezeu că ți-a îngăduit, încă o dată, să ajungi pe Ceahlău. Și-n timp ce-ți urci picioarele în pat cu mâna, din cauza febrei musculare ce se instalează treptat, gândești deja pe ce traseu mergi data viitoare, amăgindu-te că acum ești mai antrenat și-ți va fi, probabil, mai ușor. Desigur, e o iluzie, dar una care te ajută să adormi liniștit. Ca să te odihnești pentru următoarea călătorie, oricare ar fi. Căci așa cum spuneam, importantă este călătoria, nu neapărat destinația.

Gabi SOFRONIA