Fântâna cu cumpăna de lemn și crucea părăsită

„La o margine de codru, pe-o colină însorită / Lângă potecuța-ngustă, stă o cruce părăsită, / Răstignit în patru cuie, prăfuit de ani și vreme / Stă Hristos uitat și singur, peste el timpul se cerne” – Elena POPA, Onești

Niciodată nu am disprețuit țara în care m-am născut, nici poporul din care fac parte. Am fost un om al plaiurilor mioritice cu toate calitățile și scăderile firești. Mi-am iubit înaintașii, cei fermi, viteji și harnici, înveșniciți pe Columna lui Traian. I-am respectat și admirat pentru că au trudit pe brânci la apărarea granițelor României Mari. Pe ce mă bazez când fac asemenea aserțiuni. Pe faptele oferite de istoria noastră zbuciumată. Citiți!

Apa înseamnă viață

Legenda ne șoptește că primii sapienși de pe teritoriul scumpei noastre patrii care au căutat apă „de băut” se numeau „solomonari”, „fântânari”, descoperitori de izvoare. Conform DEX-ului, la pag. 876, prin „solomonari” înțeleg persoane cu puteri supranaturale, care putea descoperi cu ajutorul a două bucăți de lemn uscat firul de apă din adâncul secetos. Atunci, solomonarul zicea: „Aici!”. Și acolo săpa aducând la suprafață apa, viața. De când e pământul românesc, fântâna cu cumpănă, cu roată, cu lanț, a avut un singur scop, să ostoiască setea oamenilor, animalelor, plantelor. Fântâna știe să-l aștepte pe omul însetat, de aceea îl întâmpină în locurile cele mai potrivite: în centrul satului, în curtea școlii, la primărie. Nimeni nu știe câte fântâni sunt în România noastră dragă, vorba lui Fuego, dar știe că există. Că fac parte din ambientul strămoșesc. Conu Mihai (Sadoveanu) a acordat o atenție deosebită fântânii, considera că viața este o cumpănă. În 1909, împreună cu Șt. O. Iosif scoate la București revista „Cumpăna”. Între izvorul de munte și fântână există câteva deosebiri. Izvorul de munte e guraliv, își anunță prezența, țâșnește orgolios, naște cascade și inundații. Cumpăna secretoasă scoate apă de unde nu te-ai aștepta (Bărăgan). Are în jur, troițe, icoane părăsite, gard protector. Toate cumpenele de la fântână au ca contragreutăți bolovani mari și oase de vite moarte, albite de vreme, moarte poate de sete. Când un român întâlnește în drumeția sa o fântână cu cumpănă, privește gânditor la ea, face o cruce, își ia pălăria din cap și scoate o găleată de apă. Bea apa cu poftă și mulțumește celui care a ridicat-o în calea lui. Că înaintașii noștri au folosit substantivul cumpănă în destule situații, o știm. Ziceau: „în acel an fusese o bună cumpănă a ploilor” sau „bătrânul era un om tare cumpătat” sau „stătea Moldova sub grea cumpănă a urgiilor”. Despre românul trecut de 50 de ani, se spunea „a trecut de cumpăna vieții”. Cred că nu greșim când spunem astăzi cu îngrijorare „trăim vremuri de cumpănă”.

Toate se duc și vremelnice-s toate

Semnatarul acestor rânduri nu s-a născut „pe asfalt”. Am văzut lumina zilei pe malul stâng al Bistriței, lângă căula lui moș Grigore Șum, plutaș vestit în fața Punții de la Ștrandul Tineretului, în renovare de câteva luni. Am Bistrița „în sânge”, am stat cu fața numai la ea. Știu când e furioasă, când e calmă, când e vicleană. Am băut apă din râu toată copilăria, de la fântâna lui moș Adăscăliței și nu am pățit nimic. De câte ori mă duceam la scăldat, mama, Dumnezeu s-o odihnească!, mă încuraja zicându-mi: „Dacă te îneci, te omor!”. Și eu, copil ascultător, mă întorceam acasă, doar cu burta plină de apă. Atât! Pe atunci (după ultima conflagrație mondială), apa și gunoiul nu se plăteau. Te autoserveai din Bistrița, din izvoarele râului, din fântâni. Apa potabilă a început să curgă „din părete” după sistematizarea raionului Piatra. În urbea noastră frumoasă și cochetă n-au fost niciodată văzuți sacagii vânzând apă cucoanelor cu ștaif. Pietrenii, oameni practici, apelau la izvoare, fântâni, la apa din râul cu nume de prințesă frumoasă, Bistrița. Oricine putea să-și tragă în curte o pompă sau o fântână „propretate”. Toți muncitorii de la fabrica de hârtie „Mucava” aveau pompe în curte, cu țevi furate de pe șantier. Cum lumea evoluează permanent și H2O-ul și-a schimbat exploatarea. Cine vrea să consume apă, plătește. Ați auzit de Apa Serv? Acolo se duc banii dumneavoastră, mai ales pe caniculă. Cât costă un litru de apă? Mai mult decât un litru de vin. Păi, dacă e așa, o dăm pe vin. Nu-i mai bine să umbli dechiurluit decât treaz? Ai curaj mai mult, poți să caftești pe oricine. Și mai e ceva: ce facem cu „avariile” și opririle repetate de apă? Mă refer la târgul nostru în totală „restructurare”. Într-un ziar de Piatra există o rubrică permanentă cu anunțuri de genul: „în zilele de 1, 2 și 3 iulie se oprește apa pe str. Burebista”,… „se oprește apa la Agapia”, „probleme cu furnizarea apei în satul Nemțișor”, „avarii la Ruginoasa”, … Ce este asta, domnilor? Cărăm iară apă cu putina? Pe vremea lui Ștefan cel Mare, când osmanlîii invadau Moldova, voievodul nostru comanda: „Otrăviți toate fântânile și izvoarele!” și răzeșii se executau prompt. Bistrița are 280 de km, poate să se primenească. După alungarea vrăjmașilor, treburile intrau în normal și vitejii domnitorului se adunau la fântână să aducă mulțumire Celui de Sus. De aceea s-au adunat sătenii din comuna Oniceni recent la Fântâna lui Ștefan. Vremea fântânilor cu cumpănă de lemn s-a cam dus. Astăzi, când vezi o astfel de „bijuterie populară” cazi în extaz. Fântâna alcătuită dintr-o groapă cilindrică sau prismatică, cu pereții pietruiți, a fost făcută întotdeauna pentru băștinași și urmașii-urmașilor lor. Fântânarii momentului n-au fost bântuiți de ducă. N-au vrut „o țară ca afară”, dar au lăsat ceva în urmă. I-a înfipt adânc pe băștinași în glia neamului. A slujit cu credință continuitate, deși la ora actuală avem la nivel european cei mai mulți sparangheliști. În filmele polițiste de la televizor, Don Matteo și Comisarul Rex, cei mai fioroși infractori sunt românii. Suntem taxați dur de tot. Oare de ce? N-au uitat nici acum lebedele jumulite de români? Dar jaful mitic al pădurilor din România?

Crucea, simbolul creației

Când autobuzul cu călători trece prin fața Bisericii „Precista” din urbea noastră, majoritatea credincioșilor fac cruce. Își deconspiră poziția religioasă. De ce procedează așa? Deoarece crucea este recunoscută ca fiind unul din cele mai importante simboluri ale creștinătății. În vechime, latinii foloseau pentru cruce termenul „crux” iar grecii „stravros”. Crucea este un simbol apărut în preistorie. Semnul crucii a fost folosit ca simbol sacru de către multe popoare antice, cu mult timp înaintea apariției creștinismului. Acest simbol avea semnificații mistice, fiind semnul prin care oamenii exteriorizau legătura cu forțele supranaturale.

Crucea strămoșilor daci, în spațiul protodac, a fost atestată în perioada paleoliticului, răspândită în epipaleolitic și neolitic. O găsim inscripționată pe tăblița circulară descoperită la Tărtăria. Complexul de cult de acolo este un izvor de cunoaștere transmisă neîntrerupt de peste 1000 de ani. Printre alte simboluri, a dăruit omenirii „crucea cu raze, odor vestitor al Cuvântului”. În iconografia creștină există patru tipuri de cruce: 1. Crucea fără vârf, în formă de T; 2. Crucea Evagheliei, cu o singură bară orizontală; 3. Crucea grecească, cu cele patru brațe egale; 4. Crucea lui Andrei. Ultima o cunoașteți de la școala de șoferi amatori.

Apropo, credeți în minuni, în semnul crucii? Ați citit cartea dl. prof. univ. dr. Ioan Scurtu intitulată „Povestiri adevărate. Memorii”, Ed. Junimea Iași, 2022? Nu? Foarte rău. În această carte, valorosul istoric nemțean de la Dochia povestește la pagina 52 o minune adevărată. Când a dat examen de admitere la Facultate de Istorie din București, nefiind „sigur” pe știrile găsite în manualul lui M. Roller, a îngenuncheat în fața icoanei de acasă, a spus Crezul și a deschis voluminoasa carte la întâmplare. La ce lecție s-a deschis cartea de examen? La lecția „Instituțiile feudale în Moldova și Țara Românească”, o temă complicată și pentru candidații versați. Candidatul disperat a învățat-o pe de rost și a plecat „ca vițelul la tăiere”. Expresia îi aparține istoricului. „Surpraiz!”, la proba scrisă s-a dat exact tema bănuită. Și uite așa, fiul țăranului din Neamț care stătea toată vara la păscut cu Dumana, o vacă foarte blândă, a ajuns student. Întrebarea care se pune sună cam așa: a fost o minune, pe candidat l-a ajutat Dumnezeu sau a fost o simplă întâmplare? Eu aș zice baftă!

Suntem în plină vară, lumea iubitoare de natură își face planuri. S-au săturat de stat în casă, privesc spre munți, spre Deltă, spre Pontul Euxin. Și pentru că nemțenii se consideră munteni, fiind mai aproape de Dumnezeu, vă invit să vizitați Crucea Talienilor, numită și Drumul Vitoriei Lipan, amplasat pe DJ2096, situat în Munții Stânișoarei, pe văile Suhei Mari-spre est și Sabasei spre vest.

Să prezentăm lucrurile pe șleau, pe înțelesul tuturor. Crucea Talienilor a fost ridicată pe vremea regelui Carol I de România cu ajutorul meșterilor pietrari aduși din Peninsulă. Drumul s-a construit între anii 1902-1914 și se întindea pe o lungime de peste 55 de km, din care 33 km sunt pe teritoriul Sucevei și 21,62 pe teritoriul Neamțului. A fost pe rând drum militar, strategic și economic. După 23 August 1944, în zonă s-au dat lupte care au dus la distrugerea monumentului. Au rămas doar treptele pe care s-au montat o cruce metalică veche, luată de la biserică. Fotografia din volumul „Umbre” a lui Aurel Leon ne prezintă un ciobănaș cu mioarele sale vorbind cu Crucea Talienilor. O întreabă: „Cât mai poți să rabzi Hristoase, cuiul și singurătatea? / Nu ți-e frică de-ntuneric când se așterne-n codru noaptea? / Nu ți-e foame, nu ţi-e sete, n-ai pe nimeni lângă Tine? / Ești și tu la fel de singur, ești orfan la fel ca mine?” Răspunsul e ușor de intuit.

Prof. Dumitru RUSU