Acest articol este dedicat unui uluc depresionar din munţi, cu un rol important în istoria şi demografia acestei părţi de ţară, o vale care făcea legătura în vechime între Moldova şi Transilvania. A avut rol important militaro-strategic, dar şi demografic, în procesul de „împopulare” prin aşa numiţii „ungureni”. În preistorie, pe aici îşi aveau treacătul turmele de animale mari şi comunităţile paleolitice itinerante au lăsat dovezi ale luptei lor pentru supravieţuire. Pe aici ar fi trecut în migraţia lor valurile scitice, aici îşi aveau sălaşele vânătorii carpi şi protoromânii.
Valea Bistricioarei avea din vechime rolul de trecătoare dinspre zonele de şes ale Moldovei spre Podişul Transilvaniei, de la Târgu şi Cetatea Neamţului spre Topliţa sau Ditrău şi Gheorgheni. Era drumul ciobanilor transhumanţi ardeleni numiţi ţuţuieni. Mergeau spre şesurile Nistrului sau Bugului şi de multe ori arendau munţi în zonă. Unii dintre ei s-au stabilit pe aceste locuri, existând încă nume ca Ţuţuianu, Bârsanu, etc. De la Cetatea Neamţului pornea un drum peste dealul numit Petru Vodă până la Largu, de unde se putea urma Valea Bistricioarei, prin pasul Prisecani spre Ditrău şi Topliţa. Tot din Târgu-Neamţ pleca cea mai importantă cale spre Transilvania, drum de care, ce străbătea Dealul Doamnei şi ajungea la Hangu, de unde, prin Răpciuni, se mergea prin aceeaşi trecătoare Prisecani. De la Piatra lui Crăciun se urma „drumul plutaşilor” până la Hangu şi tot din Piatra, pe Valea Bicazului, prin pasul Pângăraţi, se ajungea le Gheorgheni, în Ţara Giurgeului.
Marea invazie a mongolilor din 1241-1242 a adus corpuri expediţionare şi pe Valea Bistricioarei. După cum o consemnează mărturiile contemporane, românii din pasuri au încercat să reziste tătarilor împreună cu cumanii şi au fost înfrânţi, trupele comandantului Cadan distrugea cetatea feudală de la Bâtca Doamnei, lângă Piatra-Neamţ de astăzi şi pornea spre Transilvania prin pasul Tulgheş (un vârf de săgeată a fost descoperit recent la Grinţieş).
Ștefan I Mușat se declară filo-polon şi, la 1395, regele maghiar pregăteşte o expediţie de pedepsire. Trupele ungare nu au putut forța trecătorile pe la Tulgheș și Bicaz, aici rezistând plăieşii graniţei şi alţi ostaşi moldoveni. După forţarea Oituzului, regele, mânios de rezistența arcașilor moldoveni, a ținut să ajungă la Piatra lui Crăciun pentru a pedepsi pe străjerii satelor de munte și a le distruge întăriturile. Ridicându-și tabăra a doua zi, oștile și-au continuat drumul spre Târgul Neamțului și la 3 februarie se aflau în fața Cetății Neamțului, pe care n-au putut-o cuceri. Fortificațiile cetății apărate cu bărbăție de luptătorii de la Vânătorii Neamțului au obligat pe rege și oștile sale la ridicarea asediului, iar ambuscada pregătită în pădurile de la Ghindăoani, în 5 februarie, au grăbit retragerea de la Târgu-Neamţ pe „Calea Mare”, prin Valea Cracăului, spre Hangu. În latura acestui drum, pe dealul Doamna, deasupra Audiei, străjuia o „palancă”, adică o întăritură rudimentară de pământ și lemn. Localnicii au atacat de acolo trupele aflate în retragere, pricinuindu-le însemnate pierderi. De acolo, oştile maghiare au pornit pe Valea Bistricioarei spre Topliţa şi Reghin.
În 1467‚ Ştefan cel Mare, la Baia, repurtează o strălucitoare victorie, învingând oastea lui Matei Corvin, care petrecea în târgul ce luase foc din patru părţi. Regele, înfrânt şi rănit de un vârf de arbaletă, îşi află scăparea în defecţiunea călărimii moldovene (condusă de vornicul Isaia, cumnatul domnului, care nu taie calea de retragere a ungurilor) şi alege calea mai scurtă spre Transilvania, peste „Calea Mare”, pe drum anevoios. Mai mult, pe drumul de retragere, spune cronica, localnicii au ripostat din palănci şi au blocat drumul cu arbori, silind pe rege să renunţe la care, bagajele grele şi la 500 de tunuri, îngropate pentru a nu intra în posesia moldovenilor. Regele, transportat pe o targă, scapă pe drumul Tulgheşului în Giurgeu. Alexandru Gonţa spune că, bătut crunt de către Ștefan cel Mare, Matei Corvin hotărăște retragerea ungurilor, a oștilor conduse de el însuși, nu pe drumul mare, pe care venise și înaintase, „ci pe poteci strâmte, prin satele Bogata, Bogdănești, Târgu-Neamț, de unde prin Pipirig-Poiana-Teiului-Gura Bistricioarei -, pe o distanță de numai 52 km de la Baia și prin pasul Prisăcani-Tulgheș, s-a intrat în Transilvania, fără cai, care și fără nici un tun, ci pedestru”.
Petru Rareş vrea să mărească posesiunile transilvane ale tatălui său. Într-o campanie în Ardeal a intrat în secuime prin pasurile Bicaz şi Tulgheş mizând pe surpriză şi în şase zile „Ţara Secuilor a fost făcută una cu pământul”. S-a considerat de altfel stăpân al Ardealului şi în timpul său au fost desfiinţate vămile din pasurile Bicaz, Tulgheş şi Ghimeş. Dar, detronarea sa din 1538 încheie această stare de fapt. În vremurile lui Alexandru Lăpuşneanul, un oarecare Ştefan, numit Mâzgă, la 1566, pretinzând că este os domnesc şi cerând drept la domnie, strânge oaste „de strânsură”, lefegii, ciobani, haiduci şi intră dinspre Tulgheş, mizând pe surpriză. Dar plăieşii şi iscoadele Lăpuşneanului îi dau de ştire, şi oştenii domneşti îi înving cu uşurinţă pe „haiducii” lui Mâzgă, care ajunge sub securea călăului.
Dimitrie Cantemir a scris „Descrierea Moldovei” în 1716, dar prezenta realităţi dinainte de domnia sa (1711). Se spune că ar fi ajuns în 1699 la muntele Ceahlău. Nu menţionează decât puţine sate, schiturile, mănăstirile, dar, important, realizează o hartă a Moldovei arătând că graniţa era la „cumpăna apelor”. Pe „Harta Geografică a Moldovei”, alcătuită de Dimitrie Cantemir şi descoperită şi comentată de George Vâlsan, se văd numeroase sate pe văi și îndeosebi se constată de aici, ceea ce de altfel și documentele mai vechi ne confirmă, că județul Neamț, mai demult, cuprindea și satele ardelene: Bicazul, Tulgheșul, Corbu și Bilborul, întinzându-se la apus până la obârșia apelor, care curg încoace; spre nord, atingea râul Moldova; spre sud urma o linie cu mult mai jos de Tazlău și spre răsărit mergea până în apropierea Siretului.
Teritoriul pe care se afla Valea Bistricioarei a aparţinut domeniului domnesc, apoi mănăstirilor mari ale Moldovei (Neamţul şi Bistriţa), apoi unor noi ctitorii monastice (Mănăstirea Hangu şi Mănăstirea Pionul), care şi l-au disputat cu boierii din marea familie a Cantacuzinilor. Se produc încălcări și la hotarele cu Transilvania. Această stare de fapt s-a perpetuat pentru teritoriile de pe Valea Bistricioarei până la 1769, când Maria Tereza, împărăteasa din familia de Habsburg primea un bogat dar fără să plătească cu nimic, recunoscând chiar ea nedreptatea ce-o făcuse Moldovei. În cadrul unui nou război ruso-turc, o neutralitate binevoitoare faţă de turci a oferit habsburgilor o fâşie dincoace de „cumpăna apelor”, cuprinzând pe Valea Bicazului Dămucul, Bicazul Ardelean, Chisirigul, iar pe Valea Bistricioarei: Bilborul, Borsecul, Corbul şi Tulgheşul.
Imigrarea românilor ardeleni în Principate a ajuns să fie o adevărată dislocare de mase în întreg secolul al XVIII-lea și cu deosebire în timpul Mariei Tereza. Sate întregi părăseau Ardealul și se așezau în Moldova împreună cu preotul și ceilalți fruntași. Mulți fugeau din cauza recrutărilor forțate, alții din pricina boierescului prea apăsător la care erau supuși; în cele mai multe cazuri însă, românii ardeleni fugeau și din pricina persecuțiilor religioase şi amintim răscoalele lui Sofronie de la Cioara şi Visarion Sarai sau cele ale lui Horea, Cloşca şi Crişan. În satele luate de austrieci la 1769 au fost aduşi unguri şi secui, mai ales în Tulgheş, cel mai îndepărtat avanpost al imperiului.
Satele de pe Valea Bistricioarei şi de pe cursul mijlociu al Bistriţei s-au fondat şi cu un important aport demografic transilvănean în secolul al XVIII-lea şi procesul a continuat şi în secolul al XIX-lea, mai ales în anii 1848-1849. Graniţa s-a stabilit între Tulgheş şi Grinţieş, cu vamă la Prisăcani, dar pendulările peste munţi nu s-au încheiat, în special pe cărări mai puţin ştiute, prin „vama ursului”. Importanţa zonei a crescut şi prin exploatarea masivului păduros al Bistriţei, plutăritul făcându-se şi pe Bistricioara, cu ajutorul unor baraje de lemn pentru strângerea apei numite „haituri”. Satele s-au mărit şi s-a născut un meleu deosebit: moldovenesc-autohton (vechii locuitori, proveniţi din satele din Subcarpaţi), bucovinean şi ardelenesc (imigranţi), constatat în arhitectură, tradiţii, obiceiuri, limbă sau ocupaţii. Poreclele au devenit nume şi în sate sunt înregistraţi: Ungureanu, Almăşanu, Ţuţuianu, Bârsan, Sălăgean, Dorneanu, Vicovanu, Corduneanu, Rotaru, Vamanu, Tăslăuanu, Sârbu, etc.
Primul război mondial a fost pentru români de întregire şi pe Valea Bistricioarei au fost lupte, tranşee, refugieri, schimbări de graniţe şi populaţia zonei a avut de suferit, dar la 1 decembrie 1918 s-a desăvârşit Marea Unire şi nedreapta graniţă dintre români a fost distrusă, iar pârâul Pintec nu mai despărţea pe români, iar la Prisăcani nu mai erau vamă şi pichete grănicereşti.
Prof. dr. Daniel DIEACONU
