„Trebuie să știi să trăiești cărțile și să citești viața” – Andrei PLEŞU

Prima carte pe care am citit-o din scoarță în scoarță, cu „sufletul la gât”, după faza Abecedar, s-a numit „Tarzan – fiul junglei”. Un cărțoi impresionant, mare, scris cu litere majuscule, în cinci volume. Era proprietatea unui preot matusalemic, pripășit în mahalaua noastră prăfuită și mizeră. Când îmi venea rândul la citit, că erau mai mulți amatori, luam ceaslovul sub braț, vaca de funie și plecam pe malul stâng al Bistriței, între fabricile de cherestea Imal și Caps. Aici campam. Vaca, Florica, trecea la păscut, eu la citit. Prima mea sală de lectură a fost o salcie bătrână și umbroasă, de care era legată căula lui moș Grigore. Citeam toată ziua, urmărindu-l pe Tarzan, Jenny și leul cel fioros de pe coperta principală. Eram așa de pătruns de aventurile din junglă încât nu-mi dădeam seama când blânda Florica, sătulă de iarbă, pleca acasă, singură.

După ce am „ronțăit” cele 5 volume cu Tarzan, „pofta a venit mâncând”. Am început colecția „Doxurilor”, niște cărți interzise, cu căpitanul Farrow, George și Uriașul Pongo, Colecția Aventura, „15 lei” sau niște cărți rusești: „Oameni curajoși”, „Povestea unui om adevărat”, „Bătălia Stalingradului”, „Căderea Berlinului”. Citeam tot ce-mi pica în mână, haotic, la întâmplare. Era după război. Eram sub ocupație sovietică. Problema fiecărei zile era hrana, cea atât de necesară. Cum eram fiii războiului, unii chiar orfani de război, nu prea aveam „stăpâni”. Stăteam în stradă, băteam mingea toată ziua, umblam hai-hui și furam gorgoaze de la vecin. Asta, vara, în vacanța mare. Era o lume fără repere. La școală, nu învățam pe brânci, dar nici de râs nu ne făceam. Din rândul copiilor de mahalagii s-au ridicat ”domni” mari: gazetari, profesori, medici, ingineri, pictori. Exemple? Cu carul.

O bibliotecă clandestină

Vara secetoasă a anului 1948, mahalaua Precista (Piatra Neamț). La ora 09.00 fix, iese din curtea casei sale de pe str. Alexandru Lăpușneanu, nr. 42, tovarășul nostru de hârjoană, Eugen Verman, elev în clasa a VII-a la Școala de băieți nr. 1. Ducea în spate o valiză enormă, cu mari opinteli. Gașca de pierde-vară, „răii mahalalei”, copiii străzii de atunci l-au întâmpinat, curioși. L-am întrebat: „Plecați în voiaj d-le Verman?”. Nicidecum, a răspuns cel întrebat. „V-am adus cadouri la fiecare”, și ridică capacul valizei. „Surpraiz!”, o grămadă de cărți. Culmea, cărți „de lux”, nu terfeloage obișnuite. „De unde ai șterpelit cărțile, Eugen?”, întreabă un tovarăș de pozne. „Cărțile care le vedeți au apărut de nicăieri. Le-a adus un străin. Le-a lăsat la poartă și a plecat”. „Problema e alta, ce facem cu ele? Sunt prea multe”. Și atunci, cineva din „bandă” a zis: „Hai să facem o bibliotecă faină!”. Și au făcut acasă la Tuță Botez, în magazie, unde aveau și rafturi pentru cărți. La loc de frunte l-au așezat pe Eminescu că, vorba aia, bibliotecă fără Luceafăr nu există. Apoi au urmat „Ion” și „Răscoala” lui Liviu Rebreanu, „Războiul Popoarelor”, trei volume… Biblioteca avea peste 100 de volume, cine împrumuta o carte cotiza, cu 1 leu. Cu banii strânși se cumpărau alte cărți din colecția „Cartea rusă” și „Biblioteca pentru toți”. Bibliotecar șef a fost ales în unanimitate Eugen, care mai târziu ajunge ziarist talentat. N-a fost de talia lui Pamfil Șecaru, dar când punea mâna pe condei scria frumos, așezat, miezos. De ce îl laud? A fost mahalagiu de-al nostru și sărăcia de mahala te unește pentru totdeauna. Te sudează, trainic.

Și uite așa, biblioteca „clandestină” a băieților veseli din mahala a funcționat doi ani, în adâncă „ilegalitate”. Numai că cineva a „ciripit”. Așa se face că prof. de geografie Butnaru s-a invitat la bibliotecă, să vadă ce citesc băieții. A verificat carte cu carte și a zis: Astea, Da, astea, Nu, sunt interzise prin lege, aruncați-le! Să nu uităm că orașul nostru, Piatra Neamț era sub ocupație sovietică.

La 15 noiembrie 1950, a fost inaugurată biblioteca școlii din mahala, condusă de prof. Aurel Baciu. Cu acest prilej, cărțile de la biblioteca de pe malul Bistriței au fost donate școlii care ne-a învățat să scriem și să citim, deschizându-ne larg porțile vieții. Fondatorii primei biblioteci de mahala: Costică Ivănescu, Costică Tănase, Cătălin Stupcanu, Petre Plăcintă, Velea Titi… s-au mândrit mulți ani cu isprava lor. Au avut ce povesti nepoților. De pildă, un iubitor al cărții a ajuns inginer și director la Combinatul Avicola Bacău. Acolo, unde se creșteau curcani, în vremea societății socialiste multilateral dezvoltate. Pentru seriozitatea cu care a știut să muncească a fost felicitat personal de Tovarășul cu ocazia unei vizite de lucru. Dar, există și un dar, a fost criticat dur de Savanta Planetară pentru pereții de marmură de la intrarea Avicolei. Cum regretatul Petre Plăcintă era fiu de om gospodar din Piatra a știut să aleagă grâul de neghină. A ajuns Cetățean de onoare în Bacău.

Întâlnirea cu cartea

Pentru orice om rasat, biblioteca este o instituție de cultură în care se păstrează cărți din toate domeniile, reviste și manuscrise, pentru a fi folosite de cititori. O bibliotecă poate fi bogată în cărți și sufocată de cititori sau o bibliotecă banală, cu multă maculatură și cetățeni rătăciți. N-am fost în stare o viață întreagă să vizitez și eu o bibliotecă celebră de pe mapamond. Asta nu înseamnă că nu mi-a rămas niciuna în amintire. Iubesc și acum Biblioteca Universitară „Mihai Eminescu” din Iași. Clădirea aia elegantă de la intersecția str. Păcurari-Bd. Carol I. Acolo mi-am pregătit seminariile, lucrările de sesiuni, diploma. Așteptam la ușă ore întregi pentru a prinde un loc în sala de lectură sau documentare. Veneau mii de studenți. Atenție, „pe vremea mea”. Mai era vremea când se stătea la coadă la citit. Incredibil!

Abia după ani mi-am dat seama câtă dreptate avea Sadoveanu, ajuns la conducerea țării, să ceară pentru popor 20.000 de biblioteci. Biblioteca, cartea înseamnă lumină pentru cei mulți și întunecați la minte. Normal, cerința lui conu Mihai a rămas un simplu vis, dar s-a rostit. A apărut în scris în ziarul comuniștilor Scânteia din 1946 cu titlul „Totul pentru cultura poporului”. Cârcotașii susțineau că Sadoveanu pleda pentru înmulțirea bibliotecilor din țară pentru propriile sale interese. Era vremea când se publicau: „Mitrea Cocor”, „Nada Florilor”, „Păuna Mică”, „Nicoară Potcoavă”. Atenție!, în tiraje mari. Se spune că era zgârcit tare „Zimbrul” Moldovei…

Apropo, vă mai arde de citit?

De ce vă întreb? Prea se vorbește despre agonia cărților și amurgul bibliotecilor. Vă mai amintiți? La 4 martie 1977, când România Socialistă a fost bine zgâlțâită de cumplitul seism, cititorii luau cu asalt chioșcurile de ziare, librăriile, depozitele de carte. Ce căutau? Cartea momentului, intitulată „Secunde tragice, zile eroice”, apărută în tiraj de 170.000 de exemplare, sub semnătura unor scriitori și jurnaliști de prestigiu precum: Aristide Buhoiu, Ana Blandiana, Nicolae Breban, Nina Cassian, Octavian Paler, Ecaterina Oproiu, Emanuel Valeriu… Acțiunea eroică de aducere la cunoștință despre dezastrul seismic a revenit Editurii „Junimea” din Iași, condusă la acea vreme de Mircea Radu Iacoban. Manuscris realizat eroic într-o singură lună, a ajuns la rotativa de la „Casa Scânteii”, apoi la cititori. S-a vândut ca pâinea caldă pe vremea foametei din 1946. La Piatra Neamț, cărțile „bune” erau obținute numai dacă „cotizai” la vânzătorul din tură. Mă refer la „Librăria noastră” din buricul târgului. Astăzi, lucrurile stau altfel. Nici hoții nu mai prețuiesc cărțile. La Caracal, 4 hoți fioroși au spart noaptea librăria din localitate. Premieră pe țară! Hoțomanii nu s-au atins de cărți. Au luat 100 de lei din sertar și câțiva ani de pușcărie. Asta-i situația! E bine totuși să nu exagerăm. E adevărat, mașina de scris a ruginit, manuscrisul devine piesă de muzeu dar atâta timp cât cărțile nu sunt amenințate cu extincția, trebuie apărate. De ce? Cartea nu va dispărea niciodată, spunea un om important, cititor convins. Că se citește mai puțin, asta-i altă găină în altă traistă. Şi apoi ne salvează femeile, tovarășele noastre de viață. O statistică actuală ne informează că femeile citesc mai mult decât bărbații. În veacul al XVII-lea, zestrea femeilor enumera și cărți. Până și la Piatra Neamț funcționa un pension francez de fete (Maria Champanbert) care instruia fetele pentru măritiș. Emanciparea femeii juca un rol hotărâtor. Făcea viața mai suportabilă, mai agreabilă. Drumul de la piatră la hârtie a fost foarte lung.

După Revoluție, oamenii muncii de la orașe și sate, striviți de necazuri, s-au schimbat și ei. S-au împărțit în oameni ”informați” și oameni ”citiți”. Din prima categorie fac parte sapienșii cu telefon mobil în buzunar. Când au nevoie de o informație telefonează la gară, autogară sau la poliție. Se dau mari, rotunzi, deștepți. Că la rubrica Studii în dreptul lor scrie analfabeți, asta nu se vede. De categoria a doua nu ne legăm, toată viața au stat prin biblioteci.

Ultima carte

O citim cu toții, după ce coborâm Dealul bătrâneții. Când începem să avem probleme cu vederea. Când ne pierdem echilibrul în timpul mersului iar seara la culcare zicem: „Of, și-am să mor!”. Ultima carte stă cuminte și acum, pe noptieră, sub veioză și așteaptă să fie răsfoită. Cum se numește? „Camus” de Virgil Tănase, „Timpul trăirii, timpul mărturisirii”, de Eugen Simion sau „Totul despre prostată” de Rosy Reynolds. Biblioteca ta, cititorule a crescut odată cu tine și nu ți-ai dori de fel să moară o dată cu tine. A început să se nască din timpul studenției. Da ce faci dacă nu ai urmași. Sau ai, dar „nu le are cu cititul?”. Le duci la Anticariat? Acolo, anticarul îți dă 3 lei pe volumul găsit corespunzător, mai adaugă 7 lei la preț și-o vinde.

Prof. Dumitru RUSU