Adulatorii lui Carol al II-lea. Literatura și cultul personalității regale

Ne amintim de „Epoca de Aur” ceauşistă şi de intelectualii adulatori ce se întreceau în ode. Dar Ceauşescu nu a fost un pionier al folosirii oamenilor de cultură în sprijinul cultului personalităţii sale. O cercetare temeinică ne arată că liderul comunist a avut în atenţia sa modelul carlist. A avut de la cine învăţa şi nu doar în ceea ce priveşte cultura. Regele Carol al II-lea era numit „voievodul culturii” şi chiar el a sugerat numele: la 15 august 1930, la deschiderea cursurilor Universității de Vară a lui Nicolae Iorga: „Voi fi un Brâncoveanu al culturii românești”. Cezar Petrescu scria în „Enciclopedia României” din 1938: „Duhul ctitoricesc al lui Brâncoveanu s-a întrupat în cel de-al treilea rege al țării pentru a zidi cu osârdie numai așezări de cultură”. A fost numit, „protectorul cărturarilor” şi, într-adevăr, regele a luat sub aripa sa, uzând de influență și bani, pe mai mulți tineri cărturari, ce şi-au pus apoi pana în slujba imaginii regimului.

În 1931, un volum de versuri avea printre semnatari pe Mircea Dem Rădulescu și Cincinat Pavelescu, elogiatori ai primului an de domnie. Cităm din versurile celor doi poeți:

„Amar de ani el a sorbit otrava

Exilului, pierdut printre străini

Și-n locul stemei ce-i dăduse slava

El a purtat cununa cea de spini” și respectiv:

„Când România tragică și pală

Trăia doar c-o nădejde și cu un dor

Din cer, ca și un zeu biruitor

Ai coborât minunea ta regală!”.

Era un mod de punere în practică a metodei clasice, folosirea vanității deosebite a regelui, prin elogii nemaiîntâlnite în istoria românilor de până atunci, uneori radicale și fanteziste. Regele Carol al II-lea era interesat de ce se spunea în mediul cultural și accepta și laude excesive, vizibil interesate, dar pe care le considera utile prin faptul că influențau opinia publică spre crearea imaginii de „voievod al culturii”. Și-n multe cazuri erau și răsplătite. Printre cei sprijiniți de Carol s-a aflat și Tudor Arghezi, care contractase datorii mari cu construirea casei sale de la Mărțișor. Regele i-a plătit datoriile și i-a dat bani să își termine casa.

În perioada de început a domniei, multe dintre elogii au fost sincere, nu puțini privind cu speranță spre rege. Interesate sau sincere, aceste manifestări adulatoare au contribuit la conturarea cultului personalității, accentuându-se an de an și cunoscând apogeul său în perioada regimului autoritar 1938-1940, mai ales din punct de vedere al literaturii, în reviste și ziare sau în volume, proză, dar mai ales poezie, genul liric cel mai uzitat era oda. Prilejul cel mai potrivit de a le face cunoscute erau festivitățile și în timpul perioadei carliste n-au lipsit. În 1932, la 8 iunie, un mijloc deosebit de a impune producții literare în rândul opiniei publice, câteva aeroplane au survolat Bucureștiul și au împrăștiat manifeste versificate. Un grupaj de versuri cu acrostih spunea:

„Ostași și voi frați buni Români

Prin voia sfântă a Domnului

Trimes ne fu un rege drept

Iubit și îndreptățit stăpân

Un vis prin el ni s-a-mplinit

Ne-om face zid în jurul lui

Iar tot ce-avem, suflet și trup

E dreptul lui să-i dăm tot Lui!!!”.

În iunie 1930, devine președinte de onoare al Academiei Române și se intitulează „protector al Academiei Române”. A intervenit în procesul de stabilire a candidaturilor pentru accederea în Academie. În 1939, recurge la un paleativ: procrastinare, căci cei propuși sunt considerați de el „imposibili”: Crainic, Rebreanu și Antonescu generalul.

La Editura Cartea Românească s-a publicat „Zece ani de domnie ai M.S. Regelui Carol al II-lea”, cu articole elogiatoare scrise de Patriarhul Nicodim, Nicolae Iorga, Grigoraș Dinicu, Constantin Rădulescu-Motru, ș.a. Cu câteva zile înainte de cedarea fără luptă a Basarabiei, Mihail Sadoveanu se depășea pe sine în elogierea regelui prin eseul „Nistrul”: „Regele a stat acolo cu sprânceana nouroasă ca și voievodul cel vechi. De pe malul de stâncă al Nistrului s-a uitat la Răsărit, iar împrejurul Măriei Sale a avut pe urmașii răzeșilor și mazililor de odinioară”.

În 1938, la Editura Librăriei „Universală” Alcalay, a apărut volumul „Regele Carol al II-lea preamărit cu slavă și credință de cântăreții neamului”. Printre „cântăreții neamului” s-au aflat Adrian Maniu, Octavian Goga, Petre Florescu, George Gregorian, Ion Buzdugan, ș.a.

Tudor Arghezi scria: „Ca să-nțeleg mai bine cum putură trece/Atât de iute anii aceștia, singuri zece,/Am întrebat condeiul și mi-a răspuns hârtia/Că timpul se măsoară la Rege cu vecia”. Felix Aderca adăuga: „Îndeosebi noi scriitorii trebuie să ne dăm seama că avem în fruntea țării un constructor: de la cărămidă și mistrie până la cele mai înalte gânduri de morală și artă”. I. Al. Basarabescu: „E cel dintâi rege al cărui gând sfânt și mărinimos s-a îndreptat către scriitori și artiști”. C. Baltazar: „Scriitorii s-au bucurat în acești 10 ani de domnie de un privilegiu dublu: acela de-a crea sub zodia Lui binefăcătoare și de a simți în preajma tronului o aură magică de măreție”.

Adăugăm pentru cei interesați încă niște astfel de mostre poetice.

Ion Barbu:

„Triumf târziu de lujer de aloe

Și steag floral climatelor fierbinți

Al plantei înțeles în rod și foi e

Iar sensul semințiilor, în Prinți”.

Otilia Cazimir:

„Ne-om irosi în colb de brocuri

Și toți, pe rând, ne vor uita

Ci-n luminos adânc de veacuri

Tu vei trăi, Măria Ta!”

Ion Minulescu:

„Ești Domnul celor vecinic înfrățiți prin jurământ

Celor înfrățiți pe apă

Celor înfrățiți pe vânt

Celor înfrățiți prin versuri

Prin icoane

Și prin cânt – celor înviați ca Lazăr de domnescul Tău cuvânt”.

Mihail Sadoveanu:

„Bucură Doamne, de puterea Ta pe Regele nostru

Cu biruințele Tale înveselește-l

Donița buzelor Tale nu i-o respinge

Strălucire peste el revarsă”.

Tudor Arghezi, care ironiza pe „prințul aventurier” de dinainte de 1930, era printre primii ce-au salutat „restaurația”: „Oamenii l-au văzut și au zis: a venit primăvara”, ca la 1940 să scrie despre „Frumosul Crai”:

„Graiul gândit, atât cât va fi grai

O să-și aducă aminte de frumosul Crai”.

Cezar Petrescu: „Un măreț prestigiu fizic, o inteligență genială cu o putere de muncă fabuloasă, pe care o vădește din zori și până la miezul nopții… Nervi tari, o răbdare fără margini, luciditate, calm, atenție când supraveghează, dar și o putere de hotărâre fulgerătoare și sigură când e nevoie”. Ridicole și invers premonitorii aceste spuse ale marelui om de cultură, cu mai puțin de trei săptămâni înainte de un act istoric care avea nevoie de hotărârea și luciditatea regelui și nu de dorința de a se menține cu orice preț pe tron, chiar și la conducerea unei țări ciopârțite…

În jurnalele sale, nu se face nicio referire la cărți citite, nu este descrisă niciuna, doar timbre și multe, multe filme. Legendele despre cultura sa și despre inteligența ieșită din comun au fost produse de aparatul de propagandă pe care l-a înființat în București, după ce a revenit în țară în urma loviturii de stat din 7-13 iunie 1930. Principele Carol i-a cerut, în august 1916, lui G.T. Kirileanu să-i așeze biblioteca și să-i facă un catalog. Avea multe cărți și după cum mărturisea: „Am căzut în mania cărților, dar de citit nu citesc decât cele nou cumpărate”. Cărturarul din Holda-Broșteniului observă lipsa volumului doi din „Istoria românilor din Transilvania” a lui Iorga. A cerut-o de la profesor pentru principe: „Nu-i mai dau, că nu citește…”

Receptivitatea intelectualității la gesturile Puterii a fost mare în timpul său, seducția exercitată de rege a fost justificată de o politică pentru cultură de anvergură. Odată cu instaurarea regimului autoritar, pentru intelectuali a fost un moment de răscruce. E interesant cazul lui Constantin Rădulescu-Motru, care, după spusele lui Ioan Hudiță, la 31 martie 1938, s-a declarat împotriva regimului. La 9 iunie 1938, Constantin Rădulescu-Motru este de părere că politica lui Carol e bună și potrivită timpului. Între timp, devenise președinte al Academiei Române.

Istoricul Gabriel Catalan concluziona la articolul său „Frumosul Crai – Intelectualii și cultul personalității regelui Carol al II-lea”: intelectualitatea, din oportunism, a sprijinit regimul lui Carol al II-lea și le-a sprijinit și pe cele ce au urmat, dictatoriale și cu rol mai puțin fast în istoria României. Mulți dintre cei ce lăudau virtuțile lui Carol, au făcut la fel în fața liderilor legionari sau comuniști.

Sinceri sau interesați, dorind protecție sau stipendii, vizând posturi sau favoruri, cei mai mulți dintre scriitorii și artiștii deceniului carlist au contribuit la dezvoltarea cultului personalității regelui Carol al II-lea, făcând ca omul de rând să fie înșelat în receptarea regelui și a regimului său. Rolul său în dezvoltarea culturii nu poate fi negat, dar efectele regimului său autoritar și ale cultului personalității sale au fost negative pentru România.

A fost sub vremuri. Dar cărțile vremurilor sale au dăinuit. Acesta poate fi marele său merit.

Prof. dr. Daniel DIEACONU