Frontul celui de-al doilea război mondial a trecut şi în urmă a rămas prăpăd, case distruse, bunuri furate, animale moarte sau garduri băgate pe foc. După cum spunea un bătrân născut în 1933, ceea ce a stricat războiul s-a refăcut repede, căci locuinţele au fost simple şi sărace. Dar a urmat foametea, o lipsă de cereale, cum spunea un alt bătrân bicăjean: „Mămăliga ajunsese ca şi cozonacul, o vedeam la sărbători”. Mulţi săteni au urcat în „trenul foamei” spre Banat şi unii au stat şi câte trei ani sau pur şi simplu au rămas acolo. Cei de acasă au trăit pe lângă vite şi s-au hrănit cu cartofi. Unii dintre cei plecaţi cu „trenul foamei” au murit departe de satul lor. Mai mulţi dintre cei intervievaţi şi-au amintit că primarul Ion Cotor din Tașca a reuşit să aducă în timpul foametei şi a secetei moaştele Sfintei Paraschiva de la Iaşi.
Reforma agrară iniţiată de comunişti (e drept în scop populist, pentru a atrage simpatii pentru un partid aproape inexistent ca şi membri şi activişti) a fost de folos pe Valea Bicazului. S-au expropriat moşiile regale şi colectivizarea nu a găsit locuri propice pentru agricultură pentru înfiinţarea de G.A.S. şi C.A.P., era prund şi munte. Dar săteanul a primit ceva fâneaţă, pădure şi chiar terenuri arabile.
Războiul se sfârşise în 1945, dar soldaţii s-au întors greu acasă. Pe Valea Bicazului, de parcă nu fusese destul ce distrusese războiul, a fost şi o cumplită vijelie în 1946, care a luat din rădăcini arborii din păduri, bordeiele, fânăriile, surlele de pe dealuri şi a apoi a venit seceta şi foametea…
La alegerile din 1946, cei mai mulţi dintre locuitori s-au îndreptat către ţărăniştii lui Maniu. Folclorul popular înregistra: „Cu Maniu-n vârfu’ căsii/Şi cu Groza-n p… măsii!”. Dar alegerile au fost trucate şi comuniştii au pus mâna şi pe legislativ. Lozinca s-a schimbat: „Ana, Luca, Teo, Dej/Au băgat frica-n burgheji!”. Dar, din păcate, poetul popular avea din nou să creeze repede şi altfel: „Şase boi conduşi de-o vacă/Au făcut ţara săracă…”
Au fost deportaţi chiaburi din judeţul Constanţa pe Valea Bicazului, vreo 40-50 de familii care fuseseră până atunci înstărite: vaporeni sau negustori. Au venit în 1949-1950 şi bătrânii îşi aduc aminte nume: Găbureanu, Livescu, Niculescu, Popescu. Au fost trimişi să muncească la staţiile de sortare de la calea ferată, în general să care pietre cu targa. La început au locuit în barăci, iar apoi la familii din sat. Au fost bine monitorizaţi de Miliţie şi Securitate până la plecarea lor în 1953-1954.
În aceeaşi perioadă s-a făcut un hait pe apa Bicazului în zona Neagra, care făcea ca debitul să crească printr-o viitură şi astfel plutele să poată ajunge mai uşor la râul Bistriţa. A fost construit de o echipă de muncitori conduşi de Emil Platon din comuna Bistricioara, aparţinând unei firme evreieşti, care a făcut haituri şi pe Bistriţa Aurie sau pe Dâmboviţa.
Ca să pună mâna pe putere, comuniştii au încercat să elimine pe toţi cei pe care-i considerau opozanţi şi periculoşi. Dacă la început legionarii au fost primiţi în Partidul Comunist pentru a mări numărul membrilor şi a pătrunde în rândul maselor, încât se zicea: „Camarade nu fi trist/Garda merge înainte prin Partidul Comunist”, n-a durat mult până a început prigoana împotriva celor ce aveau „trecut legionar”. Gheorghe Ursu era tânăr, înainte de armată, şi lucra la pădure. În 1946 a fost o groaznică vijelie care a făcut să cadă mulţime de pădure pe Valea Bicazului. Bătrânii au văzut în acea vijelie un semn rău. Într-adevăr, a prevestit seceta şi foametea anului 1947. S-a trecut la exploatarea lemnului şi s-a făcut o cale ferată care să deservească nefastele SOVROM-uri. Gheorghe Ursu lucra la încărcat lemne în vagoane pe tradiţionalele „bălănci”. La un moment dat, unul dintre lemne era aşa de strâmb şi de cioturos încât nu se potrivea deloc pe bălănci şi oamenii au întâmpinat chin şi trudă. Gheorghe Ursu s-a trezit spunând că lemnul este „numa’ potrivit pentru sicriul lui Stalin”, dacă toate lemnele tot merg în Rusia. Un activist l-a pârât şi duba neagră a Securităţii a venit şi l-a ridicat şi timp de o lună nimeni nu s-a ştiut de el, tatăl său intervenind pe lângă unul sau altul ca să-l găsească. Spuneau bătrânii că însuşi Stalin a cerut să-i fie adus „românaşul care i-a pregătit sicriul”, dar ne este greu a crede. La Jilava a fost bătut până la judecată, timp de nouă luni. Tot de la bătrâni am aflat că tatăl său a vândut o pereche de boi ca să-l scape. Întors acasă n-a mai „pâsâit”, s-a angajat la fabrică, de unde a ieşit la pensie. Renta de deţinut politic dată după 1990 n-a apucat să o ia prea mult, căci a murit.
Pe lângă cei care au intrat la puşcărie pentru „activităţi legionare”, în lagărele concentraţionare comuniste au ajuns şi unii dintre cei numiţi „chiaburi”, cei care s-au împotrivit confiscării bunurilor proprii de către autorităţile comuniste. O poveste impresionantă este cea a Eugeniei Scurtu, născută Găleanu, fiica unui fruntaş ţărănist local, Florea Găleanu. În 1952, datorită faptului că Florea Găleanu a fost considerat chiabur (avea 80 de oi, tauri, vaci) şi fiindcă au fost oameni care l-au pârât că ar avea armament, a intrat în atenţia Securităţii (şi în acele vremuri era foarte uşor). A aflat la timp şi a fugit în codru cu fiul cel mai mare, dar restul familiei i-a rămas acasă. Oamenii Miliţiei au înconjurat oile de pe deal şi la împotrivirea mamei, o politrucă, cu pistolet la brâu, a lovit-o cu un „ceatlău” în cap. Noaptea a venit duba şi i-a luat pe mamă, un fiu de 11 ani, fata, Eugenia, şi copilul de două luni şi au fost duşi la Piatra. Timp de 7 zile n-au primit mâncare, doar o dată pe zi apă. Femeia a rămas fără „piept”, iar copilul a murit. S-a întrunit un „tribunal al poporului” la Taşca, la care a fost adusă întreaga comună, preotul a întrerupt Sfânta Liturghie pentru aceasta. Mama şi fiica au fost condamnate la 2 ani de închisoare şi au fost duse la Domneşti-Dâmboviţa. La moartea lui Stalin din primăvara anului 1953 a fost eliberată şi s-a întors acasă. Şi-a întemeiat o nouă familie şi-a ridicat gospodărie şi a rămas povestea ei. Este o poveste a răului pe care omul îl poate face altor oameni şi din nefericire sunt multe astfel de poveşti şi datoria noastră este să nu le uităm şi să învăţăm din ele…
Mai mulţi dintre săteni au fost încadraţi la chiaburi, deşi pământul lor era de o categorie mai slabă (a V-a, pe Valea Bicazului erau puţine pământurile bune) şi nu le-a fost confiscat, dar astfel se putea impune o „cotă” mai mare de produse: miei, porci, viţei, ouă, lână sau lapte.
Construirea barajului de la Bicaz şi apariţia lacului de acumulare a adus la numeroase strămutări şi au venit oameni de pe Valea Bistriţei, din cuveta lacului, mai ales cei care aveau rude pe aceste locuri, din satele Poienari, Secul Buhalniţei, Cârnu, Izvorul Alb, Buhalniţa, Hangu. Fabrica de ciment din Bicaz a oferit sute de locuri de muncă şi mulţi dintre săteni s-au angajat ca muncitori industriali, păstrând însă pe lângă casă o mică gospodărie, crescând în continuare animale, de munca în gospodărie ocupându-se în special femeile şi copiii. Pădurile Domeniului Coroanei Bicaz au fost naţionalizate după război şi de exploatarea lor s-a ocupat „statul”, mulţi dintre locuitori devenind muncitori forestieri, aşa cum făcuseră şi înaintaşii lor, dar pentru alţi stăpâni.
La începutul anilor ’60, deja schimbările sunt vădite şi sunt datorate industrializării. Mihai Mancaş descrie călătoria sa culturală efectuată împreună cu Dumitru Almaş şi Constantin Turcu pe Valea Bistriţei şi se referă astfel la coborârea pe pârâul Neagra de pe Ceahlău: „Poposesc în poiene strălucitoare de lumină. Se răcoresc în apele Neagrei şi odihniţi merg mai departe. Ajung la Valea Bicazului. Pe şosea camioanele se ţin lanţ. Căsuţele vechi, din bârne, nelipite pe dinafară, cu chenare albe şi albastre în jurul ferestrelor, cu muşcate pe prichiciul cerdacurilor, privesc mirate la zurbava asta cu care nu s-au deprins încă. Peste apă, trenuri cărând calcar pentru fabrica de ciment din Bicaz”. Fănică N. Gheorghe, călător şi el pe Valea Bistriţei „marilor schimbări”, nota: „Ca nişte drumeţi încercaţi, cu privirile însetate de spaţiu, părăsim din nou Bicazul şi o luăm în susul pârâului, prin strunga muntelui (…) Străbatem satele Taşca, Chisirig, Tocila, Poiana Mărului ale căror căsuţe albe şi timide zâmbesc cu geamurile deschise spre soare”.
Prof. Dr. Daniel DIEACONU
