MĂNĂSTIREA NEAMŢULUI: străveche lavră a monahismului românesc

Mănăstirea Neamţ are în istoria şi cultura românilor o importanţă deosebită, căci este o străveche lavră a monahismului din Moldova, care nu străluceşte doar prin existenţa multiseculară, ci şi printr-o neîntreruptă activitate pusă în slujba neamului şi a credinţei strămoşilor. Moldova medievală n-ar fi fost întreagă fără Mănăstirea Neamţ. Legenda, tradiţia istorică şi istoria se împletesc spre ilustrarea acestei poveşti.

Mănăstirea se află la răscrucea a două drumuri comerciale vechi: unul trecea prin Pipirig şi apoi pe Valea Ozanei, iar al doilea venea dinspre Humuleşti, unde este o altă răspântie de trei drumuri. Din Humuleşti, prin mijlocul comunei Vânători se ajunge la pasul Branişte şi prin Valea Înălţării ajungi la mănăstire. Pelerinul de astăzi are mijloace de transport moderne – în vechime pelerinajele se făceau pe jos sau călare, aşa cum făcea şi voievodul Ştefan cel Mare. În jurul mănăstirii sunt mai multe schituri, metoace ale ei, care întregesc o „Meteoră”, nu ridicată pe stânci, ci ascunsă prin codri, căci aşa au fost vremurile şi Moldova se „afla în calea tuturor răutăţilor”, după cum scria cu obidă cronicarul.

Conform scrierilor mai recente dedicate acestui impresionant lăcaş monahal şi cercetărilor arheolgice desfăşurate în perioada 1961-1962, mărturii ale vieţii anahoretice datează încă din secolul al XIII-lea, tradiţia populară păstrând amintirea unui sihastru Nicodim. Pe la 1210 s-ar fi nevoit pe aceste locuri bătrânul Nicodim, ascuns în pădurile mari de atunci, înconjurat de bouri, de zimbri şi plotuni. Un mic schit a fost întemeiat de nişte călugări moldoveni cu metania la muntele Athos, reîntorşi la locurile de baştină, în jurul bătrânului Nicodim, un monah cu mult har de la Dumnezeu. Dar era mult prea greu pentru el să-I conducă şi primul egumen a fost Gherman, care împreună cu tovarăşii săi ar fi ridicat o biserică cu hramul „Sf. Ioan Teologul”. Ar fi trecut pe aici teutonicii ce apărau vadurile Moldovei, apoi Dragoş-Vodă din Maramureş, dar el era supus al regelui maghiar şi catolic.

Se spune că a fost însă reînnoită de Bogdan I, legendarul „descălecător”, şi el din Maramureş de peste munţi, care făcea la Neamţ prima mănăstire voievodală. Era ortodox şi voia creşterea neamului său şi a noiii sale ţări în credinţa creştină răsăriteană. În preajma vechii biserici de lemn, Petru I Muşat (1375-1391) a ridicat primul lăcaş de piatră cu hramul ”Înălţarea Domnului”, la finalizarea şi la înzestrarea căruia au mai contribuit şi ceilalţi voievozi muşatini de la sfârşitul veacului al XIV-lea. Apoi, Alexandru cel Bun a fost mereu aproape de nevoile Mănăstirii Neamţ, pe care a întărit-o şi a înzestrat-o, după cum o confirmă documente oficiale de cancelarie. Din punct de vedere constructiv, lui i se datorează unele lucrări de reparaţii la biserica de piatră a lui Petru I, partea inferioară a turnului-clopotniţă şi mai multe clădiri ce fac parte din incinta aşezământului: chilii, turnuri de apărare sau arhondaric. În obştea Mănăstirii Neamţ s-a ridicat şi Iosif Muşat, mitropolitul Moldovei, ruda domnitorului.

Cutremurul cel mare din al patrusprezecelea an de domnie a lui Ştefan cel Mare (1471) a dărâmat biserica ce greu a fost parţial refăcută. Oştile lui Mahomed al II-lea, furioase că n-au cucerit Cetatea Neamţului în vara anului 1476, s-au răzbunat pe târg şi pe mănăstire şi au distrus biserica. Ştefan cel Mare a scăpat de turci în toamna anului 1476 şi a venit să se roage la mănăstire, călare, aşa cum o făcea uneori. A aflat lăcaşul în ruină şi greu de-a mai fi refăcut. Şi atunci a hotărât să facă biserică nouă, ce s-a sfinţit la 14 noiembrie 1497. Şi ce biserică! Nu sunt multe la fel printre români…

Monumentala construcţie a Bisericii ”Înălţarea Domnului”, care şi-a recăpătat înfăţişarea originară prin lucrările de restaurare din 1954-1961, îmbină într-un tot unitar elementele de bază întâlnite la celelalte ctitorii ale lui Ştefan cel Mare (pronaos, naos, altar şi abside) cu altele noi (pridvorul şi gropniţa). A rezultat un edificiu de certă originalitate, care se individualizează în epoca pe care o reprezintă prin planul său dezvoltat, prin dimensiunile şi proporţionalitatea sa. Sunt cu totul remarcabile soluţiile ingenioase, de maximă eficienţă, cu ajutorul cărora s-a realizat sistemul de boltire, preluarea presiunii asupra zidurilor şi delimitarea spaţiilor interioare – după cum frapează echilibrul şi eleganţa întregului ansamblu, cursivitatea liniilor, acurateţea ancadramentelor şi a portalurilor monumentale sau plasticitatea copertinelor din piatră de talie ce delimitează soclul masiv de restul zidăriei. Cel ce a gândit şi a construit această nestemată a arhitecturii noastre medievale a dovedit nu numai geniu constructiv, ci şi artistic, decoraţia plastică a faţadelor constituind un exemplu de înalt rafinament, obţinut cu mijloace comune, puţin costisitoare, dar care câştigă în distincţie prin dispunerea lor spaţială. Partea superioară a construcţiei este împodobită cu două rânduri de ocniţe cu dimensiuni diferite, dar bine conturate cu ajutorul cărămizilor obişnuite, iar suprafeţele absidelor sunt acoperite de firide alungite care coboară până la soclu, având arcele şi pilaştrii din cărămidă smălţuită. Sub profilele de piatră ale cornişei sunt dispuse cinci rânduri de cărămizi, după care urmează o splendidă friză alcătuită din trei rânduri de discuri smălţuite, colorate alternativ în galben şi verde şi completate de romburi şi triunghiuri în aceleaşi culori.

Nicolae Iorga evidenţia monumentalitatea bisericii ştefaniene: „Mult mai impunătoare decât toate cele zidite de Ştefan până atuncea, atât prin dimensiunile planului, cât şi prin înălţarea ei”.

Biserica ”Înălţarea Domnului” de la Mănăstirea Neamţ constituie, totodată, şi o importantă necropolă în care şi-au aflat odihna veşnică un mare număr de voievozi şi demnitari, vlădici, episcopi şi stareţi, oameni care au osârdit cu spor în istoria şi în spiritualitatea românească. În perioada 1720-1730 a fost amenajat Paraclisul “Sf. Gheorghe”, fiind apoi reparat în 1794. Actuala biserică a fost construită de stareţul Domeţian în 1826, în stil neoclasic, fiind apoi supusă mai multor lucrări de restaurare în anii 1862-1865 (când edificiul a fost supraînălţat şi s-au adăugat cele trei turle), precum şi în 1902 şi 1931. În timpul lucrărilor din 1953-1961, Biserica ”Sf. Gheorghe” a fost desfăcută şi reconstruită între chiliile de pe latura estică a incintei, pentru a pune mai bine în valoare biserica lui Ştefan cel Mare. Intrarea în sfântul lăcaş este situată pe latura de vest a edificiului, iar pisania care o străjuieşte, redactată în limba slavonă, bine conservată, ne informează cu privire la ctitor şi la anul zidirii: “Doamne Iisuse Hristoase, primeşte acest hram care s-a zidit cu ajutorul Tău întru slava sfintei şi slăvitei de la pământ la cer a Ta şi Tu stăpâne acoperă-ne cu mila Ta de acum şi până în veac. Io Ştefan Voievod a binevoit şi a început şi a zidit acest hram pentru rugăciunea sa şi a Doamnei sale Maria şi a fiului său Bogdan şi a celorlalţi fii ai săi şi s-a sfârşit în anul 7005 iar al domniei sale anul patruzeci şi cel dintâi curgător, luna lui noimbrie în 14”. (1497).

Aghiazmatarul, dar mai ales Turnul-clopotniţă cu patru etaje sub care se arcuieşte intrarea în incintă, creează impresia de monumentalitate. Aghiazmatarul, cu acoperământul bulbat, a fost construit în anii 1836-1847 şi pictat în perioada 1974-1977 de pictorul teolog nemţean Teodor Varahil-Moraru, care a pictat şi la Mănăstirea Durău.

Mănăstirea a deţinut din vechime o şcoală renumită de caligrafi şi miniaturişti şi menţionăm pe Gavril Uric, al cărui manuscris din 1429 se află la celebra Bibliotecă Bodeleyană din Oxford. Şi nu doar atât, la Neamţ a fost tipografie şi ateliere de gravură, avea meşteri ferecători de cărţi, şcoală de pictură. N-are cum să ne mire acest fapt, căci mănăstirea avea mulţi vieţuitori, în secolul al XVIII-lea peste 1.000 şi era şi bogată: deţinea 72 de moşii cu păduri şi sate. Muzeul de artă veche, fondat în 1916, adăposteşte multe dintre realizările artistice ale meşterilor mănăstirii: manuscrise, tipărituri, obiecte de cult, orfevrărie, cahle polirome sau picturi ale lui Nicolae Grigorescu realizate înainte de Agapia.

Biblioteca mănăstirii, una dintre cele mai vechi din ţară (cca. 1407) adăposteşte peste 19.000 de volume. De Mănăstirea Neamţ şi-au legat existenţa mari personalităţi ale vieţii religioase ortodoxe româneşti, începând cu mitropolitul Iosif Muşat, apoi mitropolitul Teoctist, pe vremea lui Ştefan cel Mare, Iacov Stamate şi Veniamin Costache, mitropoliţi la răscrucea dintre veacurile al XVIII-lea şi al XIX-lea şi Paisie Velicikovschi, iniţiatorul unei efervescenţe monahale care a depăşit graniţele Moldovei.

Vremurile nu au fost întotdeauna de partea obştii de la Neamţ şi uneori stăpânirile au fost potrivnice, dar după jumătate de veac de comunism, mănăstirea a redevenit pol important al creştinismului ortodox românesc.

Prof. Dr. Daniel DIEACONU