Copel Moscu este o legendă în cinematografia românească și orice întâlnire cu el este un eveniment. Se poate mândri oricând cu peste 50 de filme regizate, cu premii internaționale de prestigiu, este un reputat profesor și a fost sau este director a unor festivaluri importante de film. Copel Moscu este născut la Piatra Neamț pe 13 septembrie 1953 și întâmplarea fericită a făcut să stau de vorbă cu el la Festivalul ”Toamna la Voroneț”, poziționat ca dată după ziua de naștere a regizorului și înainte ca ”Mesagerul de Neamț” să atingă borna cu numărul 600. Dialogul, unul plin de amintiri, prezintă un om profund legat de locurile natale, dar în același timp un om pentru care cuvântul libertatea chiar a însemnat un crez în viață.
Copel Moscu este o legendă în cinematografia românească și orice întâlnire cu el este un eveniment. Se poate mândri oricând cu peste 50 de filme regizate, cu premii internaționale de prestigiu, este un reputat profesor și a fost sau este director a unor festivaluri importante de film. Copel Moscu este născut la Piatra Neamț pe 13 septembrie 1953 și întâmplarea fericită a făcut să stau de vorbă cu el la Festivalul ”Toamna la Voroneț”, poziționat ca dată după ziua de naștere a regizorului și înainte ca ”Mesagerul de Neamț” să atingă borna cu numărul 600. Dialogul, unul plin de amintiri, prezintă un om profund legat de locurile natale, dar în același timp un om pentru care cuvântul libertatea chiar a însemnat un crez în viață.Primele amintiri despre Piatra Neamț
”Prima mea amintire din Piatra Neamț, cred că s-a întâmplat când aveam 3 sau 4 ani, și constă într-un lucru foarte dramatic, aparent, dar care m-a marcat pe tot restul vieții. Aveam o bucătărie mare, cu un geam uriaș, cred că avea 3 metri lungime și 2 metri înălțime. Era o dimineață de primăvară, iar eu am asistat atunci la un lucru care mi s-a părut foarte rău, pentru că era o albină care voia să iasă și nu avea pe unde. Și aia m-a marcat pentru toată viața cred, pentru că am avut visul ăsta recurent, că sunt într-o incintă care nu îmi dă voie să ies.
Toată viața am fost oarecum rebel, pentru că îmi căutam cu tot dinadinsul libertatea. Un tip de libertate, un tip de ieșire. Vroiam să fac numai ce vroiam eu. Și bineînțeles că asta a adus la tot felul de conflicte, cu bunica, cu părinții, cu școală, dar asta e prima.
A doua amintire, care iarăși nu s-a transformat într-un vis, dar chiar că îmi aduc aminte cu mare claritate, a fost atunci când vecinii noștri, evrei de pe strada mare, au început să plece. Și diminețile mă uitam cu tristețe cum îmi pleacă prietenii. Și pe vremea aceea, nu se pomenea, deși exista statul Israel, dar în folclorul popular exista Palestina. Își făceau lăzile și plecau și emigrau și știam că nu o să-i mai văd niciodată. Dar am rămas cu o moștenire din partea lor, care mi-a provocat oarecare necazuri mai târziu, pentru că erau elevi mai mari, care nu aveau ce face cu cărțile de școală pe care învățaseră pe atunci. Și eu eram în clasa a doua, a treia, iar cărțile erau de clasa a opta, a noua, a zecea. Și țin minte că tot ce colecționam de la ei, ce primeam în dar, aceste cărți, că poate o să-mi folosească, le puneam într-o ladă. În serile lungi, când nu aveam ce face, nu eram cu prietenii de joacă, nu mai existau sau erau ocupați cu altceva, mă apucam să citesc din acele cărți. Și la școală eram prea avansat pentru știința mea și lumea credea că sunt foarte deștept. Dar de fapt eu eram foarte informat. Și părinții mi-au fost chemați la școală și au fost întrebați dacă discută lucrurile astea cu mine. Adică teoriile din matematică, fizică, geografie, nu făceam distincții. Încercam să le iau în ordine și deslușeam. La urma urmei a fost cumva și o chestie care i-a marcat pe bieții profesori, pentru că eu am cerut în clasa a patra să trec direct în clasa a șaptea, pentru că știu materia. Ei, sigur, asta i-a jignit. A spus, dar ce ești? Lomonosov (n.r. savant, poet și filolog rus)? Sau Miciurin (n.r. botanist rus)? Evident că învățam ceea ce puteam eu să asimilez. Să nu credeți că eram mare savant. Dar știam de scriitori, știam de geografie, știam oarecum noțiuni elementare de chimie. Și lucrul ăsta e minunat pentru profesor, pentru că de obicei elevul nu învață nici măcar ce se predă, iau eu știam deja câțiva ani înainte. Lucrul ăsta mi-a adus oarece necazuri, dar până la urmă vreau să vă povestesc că lucrurile s-au calmat și am început să fiu un copil normal. Ăsta era șocul imigrării asupra cunoștințelor mele școlare”.
”Coincidența este felul lui Dumnezeu de a fi discret”
”Mai departe, mai țin minte că atunci când au început construcțiile în Piatra Neamț, noi de blocuri, și vreau să vă amintesc că am stat pe strada Cuza Vodă, așa se chema Strada Mare, nr. 144, și culmea a făcut că cinematograful fost Panoramic, nu știu cum se cheamă acum, Mon Amour, sau așa ceva, este exact pe locul casei părintești. A fost poate destin, poate coincidență, pentru că vreau să vă spun ceva. Coincidența este felul lui Dumnezeu de a fi discret. Așa se spune. N-am inventat eu lucrul ăsta. Și vreau să vă mai spun un lucru. Eram copil cu toată gașca mea, de, hai să spunem, personalități neaccentuate la vârsta aceea, că așa se spune despre un copil normal. Iar persoanele care azi se numesc «troublemakers», adică… ies în evidență, ăia sunt personalitățile accentuate. N-ai voie să spui derbedeu, golan sau altfel. Îi spunem «troublemakers» sau personalitate accentuată. Așa cum unui gras trebuie să-i spui «provocat pe orizontală». Nu poți să-i spui obez. Sunt tot felul de eufemisme care, în cultura noastră deja progresistă, n-ai voie să jignești prea multă lumea, pentru că ești trecut la index. Adică pur și simplu eliminat din orice activitate socială”.
Joaca de-a nemții și de-a rușii și leul câștigat pe pachete pentru deținuți
”Haideți să reluăm povestea care iarăși m-a marcat. V-am spus că era în plină perioadă de plecare a evreilor. Și iarăși vă spun că amintirile mele sunt între realitate, vis și propria mea imaginație. Că știți foarte bine că un om niciodată nu-și amintește, și asta ar trebui să știe justiția, nimeni nu-și amintește cu exactitate un eveniment. Totdeauna mai adaugă ceva sau mai scade ceva. Asta e memoria umană. Nu e vina mea. Deci nu acuzați niciodată mincinoșii sau martorii că nu vor să spună, pur și simplu, nu-și amintesc. Adică e o chestie absolut fiziologică. Și vreau să vă amintesc de chestia asta care m-a… Țin minte, se făceau șanțurile pentru noile blocuri. Intrase tot orașul în demolări în anii ‘60 și se săpau fundațiile pentru blocuri. Și cu cine crezi că se făceau? Cu pușcăriași. Dar erau într-un regim… pușcăriași nu foarte gravi… Nu vă imaginați că erau în lanțuri, deținuți. Erau niște oameni, pentru noi erau niște oameni în ținute vărgate care vedeam că sapă șanțuri. Și noi, cei rămași pe stradă, puținii băieți care eram acolo, dar erau și fete, ne făceam de lucru prin fundațiile viitoarelor blocuri. Evident că ne jucam de-a nemții și de-a rușii. Adică lumea spune hoții și vardiștii. Asta e o prostie. Clar erau… Unii erau nemți, unii erau ruși. Și atunci ne împușcam de zor și nevoie toată ziua. Dar am mai descoperit un lucru. Contra unei bancnote de un leu, țin minte, era o bancnotă de un leu, care era de culoare maro. Spuneam, asta s-a întâmplat în anii ‘60. Primeam câte un leu și, de la o anumită zonă, puteam să ducem pachete deținuților, trimise de familia lor. Mame, surori sau neveste, nu puteau să se apropie de ei. Erau păziți de milițieni. Dar copiii aveau voie. Mergeam prin șanțuri și făceam o adevărată aventură din lucrul ăsta. Adică era o chestie care, ne punea trupul în adrenalina cea mai de calitate. Adică să te duci, să pătrunzi în liniile dușmane. Și noi ne imaginam că acei milițieni sunt niște naziști. Noi ducem la partizani. E, pentru asta primeam câte un leu. La fiecare drum. Într-o bună zi, nu i-am mai găsit la treabă. Și am aflat, prin mijloacele noastre specifice, cum se spune acum, că sunt la regiment, la grădina de zarzavat. Aveau de lucru acolo. Sigur că ne-am dus acolo. Familiile lor erau în continuare… Și am văzut o scenă care iarăși mi-a rămas în cap, așa ca o amintire extraordinar de puternică. Ce credeți că făceau deținuții? Acolo, la regiment, era o grădina de zarzavat. Și acolo erau, hai să spunem așa, câteva hectare de varză. Iar deținuții culegeau omizile de pe varză și le puneau în niște cutii. Și apoi plecau mai departe și le aruncau într-un șanț. Și multă vreme mi-am adus aminte de lucrul ăsta. Alergam cu un prieten de-al meu, și a căzut în șanțul ăla, nu l-a mai văzut. Așa, mi-am adus aminte că a căzut în șanțul ăla și rostogolindu-se în șanțul ăla, au ieșit sute, mii de fluturi albi din șanțul ăla. El s-a pierdut în, asta vă spun, în mintea mea și în imaginația mea. Dacă s-a întâmplat cu adevărat, nu pot să vă spun, dar imaginea este la fel de reală ca și când s-ar fi întâmplat. Și pe acel prieten nu l-am mai văzut niciodată. Pentru că, de fapt, emigrase. Eu nu știu dacă s-a întâmplat în imaginea mea. Era într-un vis al meu, nici acum nu știu. E realitate și e vis, v-am spus dinainte”.
”Era o revoluție și mentală și afectivă”
”Deci, rămăsesem la acea zonă temporală de schimbare la față a orașului Piatra Neamț. Am prins perioada anii ‘50-‘60, când încă se săpau fundațiile viitoarelor blocuri. Lumea era îngrijorată, pentru că nu știa cum o să trăiască. Se spunea, pe vremea aceea, că în niște cutii de chibrituri lipite una de alta. Lumea era obișnuită cu casa, cu ograda, cu livada. Și atunci au intrat foarte mulți într-o stare de neliniște. Această demolare a vechilor case, o schimbare la față totală a orașului, a creat și o schimbare demografică senzațională, pentru că, vă dați seama, foarte multă lume a încercat să se relocheze la același mod de viață pe care l-a văzut, s-a reîntors la țară. Pe de altă parte, foarte multă lume din mediul rural a venit și a ocupat locurile și apartamentele din București. Lumea aceea pe care am cunoscut-o inițial, în primii ani de viață nu mai corespundea cu ceea ce știam eu. Era, evident, o schimbare și demografică și sociologică. Încă nu cunoșteam cuvintele astea, dar abia acum încerc să le conștientizez că era o revoluție și mentală, și afectivă, și socială, care, de fapt, mai târziu, m-a creat pe mine cel care sunt acum. Primii ani de viață au fost ca un fel de vis, pentru că aveam prieteni, cunoștințe, care la rândul lor aveau în spatele lor o întreagă istorie și o întreagă, hai să spun, biografie, care ne apropia”.
”Am trăit într-o lume eclectică și foarte interesantă”
”Cea mai dramatică poveste a fost acea plecare, acea emigrare a evreilor în anii ‘50-‘60. Din motive medicale ai ei mei nu au plecat mai departe, nu au emigrat în Israel. Aveam rude acolo, dar cu un copil, dădeam semne de o boală misterioasă, pe vremea aceea, pur și simplu nu puteam să mă deplasez, nu puteam să merg. Între 4 și 6 ani am stat mai mult în casă. Sigur, nu tot timpul, dar oricum eram un copil mai bolnăvicios, mai… sau cel puțin așa își imaginau bunicii mei care m-au crescut. Dar schimbarea asta, până la urmă, a fost benefică. Am trăit într-o lume eclectică și foarte interesantă. Pentru mine, totul era nou. Vă dați seama, pentru un copil, totul devine miraculos și senzațional, atâta timp cât ai lucruri noi și ai ce învăța. Era absolut o minunăție. Am văzut oamenii, își aduceau de la țară, cel puțin în zona în care am trăit eu, își aduceau vechile obiceiuri, și alimentare, și de viață, și de, hai să spunem, de cultură ancestrală. Așa că am învățat enorm de la oamenii care m-au înconjurat. Iar partea proastă este că aș vrea să readuc la viață, cumva, prin mijloacele mele, care sunt absolut modeste, să aduc la viață acea lume uitată. Am văzut în zona asta, mai mult nu românească, ci mai mult moldovenească. În afară de Ardeal, unde, hai să spunem, acolo, probabil, că lucrurile, din punct de vedere birocratic, au fost foarte bine puse la punct, la noi s-au pierdut o grămadă de documente, o grămadă de dovezi”.
”Oamenii au tendință de a distruge tot ce este vechi”
copel moscu coperta carte”Lumea s-a modernizat și pur și simplu a aruncat și a distrus tot ceea ce era vechi. Avem foarte puține dovezi de cultură materială care ne-au mai rămas. Oamenii au tendință de a distruge tot ce este vechi. Consideră că este demodat, un exces de modernitate care te face să rămâi fără istorie, fără identitate culturală. Și am să vă dau un exemplu de curând, aparent, care m-a întristat foarte tare. Am avut o experiență destul de ciudată, dar și, hai să spun, puțin tristă. Pentru că o cunoștință de-a mea a conservat un muzeu, cred că unic în România, se cheamă Muzeul Lânii. Muzeul, de fapt, nucleul acestui muzeu a fost creat acum un deceniu de către un personaj dintr-un sat de lângă Piatra Neamț și erau cele mai ciudate și mai valoroase produse care se obțineau din lâna oilor. Nu era vorba numai de țesături, era vorba și de încălțăminte, de îmbrăcăminte, de, eu știu, lucruri care exprimau identitatea acelei zone și, în fond, identitatea profundă a boierilor români. Să nu uităm că tot în zona aia a fost și povestea cu Baltagul lui Sadoveanu. Nu? Era… Bun, și organele locale, la moartea acelui ctitor al muzeului, au hotărât că muzeul intră în conservare, dar, iată, această conservare s-a prelungit atât de mult. Când anul trecut s-au deschis ușile acelui muzeu, nu s-au găsit decât niște grămăjoare de lână mâncată de molii. Deci, tot muzeul acela n-a fost conservat, de fapt. A fost uitat de către autoritățile locale și totul s-a transformat într-o grămadă amorfă de lână distrusă de vremuri. Hai să spunem că or fi fost molii, o fi fost umezeală, o fi fost mucegai, nu știm ce a fost, dar, oricum, totul a fost distrus. Mă gândeam câtă muncă și câtă pierdere extraordinar de gravă s-a întâmplat acolo din neglijența, pur și simplu, a unor oameni. De asta spun că avem un talent negativ. Distrugem tot, nu suntem atenți cu valorile materiale și mă uit la alte state care au încă din secolul XV și XVI lucruri păstrate impecabil. Noi nu știm să conservăm, dacă un lucru nu mai e la modă, îl aruncăm”.
”Ar trebui să existe poate un Minister al Istoriei”
”Nu e chiar așa. Nemții au un muzeu al tehnicii în care orice obiect industrial, casnic sau, eu știu, de uz comun, întotdeauna intră într-un muzeu al tehnicii și este păstrat pentru generațiile viitoare, să se vadă evoluția acestor reușite tehnologice. Noi nici măcar acel muzeu al lânii nu am putut să-l păstrăm și asta mi se pare foarte grav. Adică autoritățile locale nu sunt interesate decât de alegeri, decât de accesul la funcții importante. Dar n-or să reușească să meargă mai departe dacă nu o să aibă grijă de rădăcinile acestei lumi care reprezintă cultura românească, cultura materială românească. Toate muzeele se plâng că nu au o lume a obiectelor pe care să-i reprezinte, apropo de istoria României, foarte puține lucruri s-au păstrat. Dar, în continuare, gândiți-vă că în ultimii 30 de ani avem o reprezentare extrem de slabă a acestei lumi care… Iată clipa, clipitul ăsta din ochi, anii ‘90 până în anii 2020, e o clipă în istorie. Dar nu avem niciun fel de lucru sistematizat, niciun lucru nu spun neapărat de ideologia care… Oricum asta e un lucru pasager. Dar vorbesc de chestia profundă, materială, interesantă. Cum a evoluat lumea în acești 30 de ani de democrație originală? Vrem să facem o mică istorie. Nu avem cu ce ne reprezenta. Este la fel… totul distrus, totul împrăștiat, totul dezorganizat. Avem un fel de haos care se potrivește acum, neavând tradiție, haosul se perpetuează cu fiecare generație. Hai să spunem chiar și în politică. De fiecare dată nu ai de unde să începi de la zero. Se începe tot timpul amestecat, tocmai pentru că nu există o conduită clară. Și nu vorbesc de ideologie, vorbesc de partea culturală. Nu există niciun fel de dovadă că lucrurile au evoluat. Pentru că totul se distruge, totul se disipează și e un lucru, zic eu, condamnabil. Deci aș vrea ca toată lumea să fie mai atentă la ce aruncăm și la ce păstram. Cineva, ar trebui să existe poate un Minister al Istoriei, care să aibă grijă de partea noastră cea mai profundă. Mă uitam, o prietenă de-a mea de demult pe care am întâlnit-o din nou cu puțin timp în urmă. Și-a luat fiica și a făcut cu ea o excursie astă vară. O excursie tematică, mamă și fiică, pentru că tatăl nu mai exista. O excursie pe urmele Vitoriei Lipan”.
A consemnat Bogdan CĂLIAN
