Despre implicare și nevoia de cultură cu avocatul Gianina Poroșnicu

– Doamnă avocat Gianina Vera Poroșnicu, în ultima perioadă ați devenit un personaj la nivel național, datorită profesiei și implicării în drama de la Botoșani. De data aceasta vă invit la un dialog care să nu fie axat neapărat pe o problematică juridică.

Vă mulțumesc pentru această invitație la dialog! Sunt onorată de interesul dvs. și, mărturisesc, îmi face o mare plăcere să vorbesc și despre alte subiecte decât cele profesionale. După cum știți, discuțiile cu mass-media s-au concentrat, în ultima vreme, pe așa-numitul „caz Alexandra” de la Botoșani. A nu se înțelege, de aici, că neglijez în vreun fel alte dosare de care mă ocup, în calitate de avocat. Dar drama Alexandrei Ivanov este o temă ce provoacă emoție și – sper eu – reflecție critică în societatea românească: ceva trebuie să se schimbe în sistemul medico-sanitar și nu numai acolo… Altfel, dincolo de profesie, în ultimele două-trei săptămâni am avut plăcerea să discut cu jurnaliștii despre vizita la Iași a A.S. Principelui Nicolae, la invitația Asociației „Casa Joseph Zoller 1912”, pe care o conduc.

– „Casa Zoller” din Iași, o clădire-monument despre care am mai scris și pe care ați restaurat-o, unde care aveți sediul cabinetului dvs. de avocatură…

Și unde locuiesc! Poate ar fi amuzant pentru cititori să afle că, nu demult, când mi-am reînnoit cartea de identitate, a trebuit să depun mari eforturi să conving funcționarul public de la Evidența Populației că eu chiar acolo am domiciliul, că e proprietatea mea, că am dreptul să locuiesc în ea, chiar dacă este o clădire-monument…

– Exista vreo prevedere legală care să-l împiedice să vă înregistreze?

Până la urmă, se pare că nu! Dar chiar aș vrea să mă uit mai atent la cadrul legislativ, când voi avea timp. „Când voi avea timp” nu sună foarte promițător, la ritmul meu de viață. Dar, pe de altă parte, mă gândesc că, la Iași, în orașele nemțene, în alte părți din țară, vor mai exista oameni cu situație financiară solidă – așa cum, mărturisesc, sunt și eu – care să cumpere, să restaureze și să folosească asemenea imobile. În limitele legii, desigur, și cu respect pentru toate normele de întreținere a clădirilor-monument. Călătoresc în multe orașe ale țării, în zona Moldovei și dincolo de ea, și văd destule clădiri vechi, elegante, nobile, dar aflate într-o alarmantă stare de degradare. Adesea mă gândesc că ele trebuie să ascundă o poveste pasionantă, așa cum pasionantă este și cea a casei Zoller.

– Cu siguranță! Elite ale Iașului, oaspeți de rang înalt – printre ei, o Regină mult îndrăgită de români – și atâtea alte povești…

Nenumărate! Unele ne vor rămâne veșnic necunoscute, dar ne putem lăsa captivi imaginației! Spre exemplu, în timpul refugiului la Iași din perioada primului război mondial, Regina Maria trecea adesea pragul acestei case, vizitându-și prietena, Elena Clara Bibescu, devenită prin căsătorie marchiză de Belloy de Saint-Liénard. Soțul ei, marchizul, era atașatul naval francez în România, iar „gazda” lor ieșeană era Joseph Zoller – un adevărat patriot și un om fidel dinastiei. În casa lui s-au purtat, în acea vreme, nenumărate discuții despre politică și război. A fost, cu siguranță, un loc în care s-a scris istorie. Eu încerc, atât cât pot, să readuc în atenția publicului această bogăție non-materială a casei Zoller. De altfel, vă pot spune că nu demult am primit vizita unor descendenți ai lui Joseph Zoller – o întâlnire care m-a bucurat enorm. Am avut ocazia să le povestesc mai multe despre încercările mele de a onora memoria celui care a ridicat această construcție atât de frumoasă – chiar nu e nevoie de alte adjective. Și este momentul să-mi afirm, încă o dată, gratitudinea față de regretatul istoric Sorin Iftimi, o autoritate în privința istoriei Iașului, plecat prea devreme dintre noi. La rugămintea mea, Sorin Iftimi a scris un studiu științific intitulat „Casa Joseph Zoller în contextul istoric urban al străzii Elena Doamna” și m-a ajutat în nenumărate alte privințe, în încercarea mea de a înțelege mai bine semnificația acestei clădiri – o casă pe care o cumpărasem tocmai pentru a o salva de soarta la care o supusese batjocura din anii comunismului, prelungită o vreme – din păcate – și după 1989. Nu pot să nu amintesc aici de prietena mea nemțeancă, doamna Olguța Creangă-Caia, față de care am mii de motive de recunoștință, unul dintre ele fiind și acela că a scris ”Giuvaierul șlefuit. Povestiri despre Casa Joseph Zoller”, o minunată carte ce dezvăluie povestea casei pentru copii – pentru copiii de toate vârstele.

– Întorcându-ne la vizita de care vorbeați la începutul dialogului nostru, îmi închipui că Principele Nicolae a fost interesat de povestea Casei, mai ales că în ea apare și stră-străbunica sa, Regina Maria!

Alteța Sa Principele Nicolae a avut amabilitatea de a vizita Casa Zoller, la invitația pe care i-am adresat-o, în calitate de președinte al Asociației. Evident că Principele cunoaște în detaliu istoria familiei Regale, inclusiv perioada refugiului la Iași, astfel că știa despre relația de prietenie dintre Regina Maria și „chiriașa” din acea vreme, prințesa Elena Clara Bibescu, marchiză de Belloy. Sunt convinsă că i-a făcut plăcere să pășească pe urmele Reginei Maria și să asiste la un moment muzical oferit de prietenul meu, pianistul Aurelian Holera. Îi sunt recunoscătoare Alteței Sale pentru această vizită, precum și pentru că a găsit timp să vadă modul în care am restaurat mormintele poeților Dimitrie Anghel și Otilia Cazimir, precum și monumentul cunoscut sub numele de „Uriașa”, la cimitirul Eternitatea din Iași. Nu se cuvine să insist mai mult asupra vizitei la Casa Zoller, a fost o componentă privată a programului Alteței Sale la Iași, un program ce a inclus numeroase activități publice la care am avut și eu onoarea să asist. Pentru mai multe informații, cititorii dumneavoastră pot consulta pagina de Facebook a Asociației „Casa Joseph Zoller – 1912”. Eu închei acest capitol spunând doar că, pentru noi, vizita princiară a reprezentat un moment extraordinar.

– Se știe aveți o relație specială cu arta, că vă implicați în proiecte culturale care au în vedere conservarea unor monumente, readucerea lor într-un circuit. De unde am putea începe discuția?

Cred că o putem începe din multe puncte și ea se poate dezvolta în mai multe direcții, dar toate ar include un reper, și acesta este tatăl meu, Vasile Geantău. Am avut norocul să cresc într-o familie care prețuiește cultura, iar tatăl meu mi-a oferit un exemplu extraordinar: este un om care nu numai că are cunoștințele și experiența ce îl ajută să recepteze la adevărata valoare un act de cultură, dar are și acea disponibilitate sufletească de a relaționa cu o operă – indiferent că este vorba de o carte, de un tablou, de o piesă muzicală sau de altceva. Doar oamenii buni au această disponibilitate. Și tot de la el, un adevărat colecționar, am învățat cum trebuie să fie relația cu un obiect cultural de valoare pe care se întâmplă să îl ai. Nu trebuie să fie posesie egoistă, ca și cum faptul că ai plătit mii sau zeci de mii de lei sau de euro îți conferă cine știe ce drepturi asupra lui. Cel mai adesea, existența lor a început înainte de tine și va continua, cine știe, zeci sau sute de ani după ce tu nu vei mai fi. Nu ești decât un custode vremelnic, menirea lor este să fie „publice”, să strălucească și să lumineze în jur.

– Este aceasta și o explicație a deciziei de a dona fotografia din 1884 a lui Mihai Eminescu, aflată astăzi la Casa Memorială „Veronica Micle” din Târgu Neamț?

Într-un fel, da. Donând-o, nu am avut niciun moment senzația că m-aș fi despărțit de ea. S-a stabilit doar un alt tip de relație. M-aș bucura ca autoritățile să procedeze rapid la includerea ei în patrimoniul cultural național, atunci bănuiesc că se vor stinge toate controversele și, sper eu, actul de donație își va găsi împlinirea. Dar aș vrea să ne întoarcem la această relație cu tatăl meu: el este un adevărat colecționar, eu nu pot decât să sper că voi reuși, cândva, să îi calc pe urme. Are capacitatea de a păși într-o lume căreia i-aș spune „virtuală”, dacă termenul nu ar fi acumulat între timp o semnificație bine cunoscută de toată lumea. O lume în care dialogul cu binele și frumosul nu mai este perturbat de meschinăriile cotidiene. Eu nu am putut (încă) să ating acest nivel, poate și din cauză că profesia și implicarea în societate îmi frânează tentativele de evadare. Dar un lucru vă pot spune, fără a pretinde că sunt o cunoscătoare rafinată în materie de literatură sau arte: simt bucurie, simt înălțare în fața a ceea numim, generic, act de cultură. Poate, cine știe, devin chiar o persoană mai bună.