Veacul fanariot este considerat ca una dintre cele mai grele perioade din istoria românilor, cu o administraţie străină, venală, coruptă şi exploatatoare. Măcar românul era mulţumit că avea pe cine da vina: pe străini… Războaiele ruso-austro-turce au adus românilor lungi perioade de bejenii, cu rechiziţii, furturi, violenţe sau siluiri şi morţi. Le era frică românilor de turci, de tătari, de leşi, de austrieci, dar cel mai tare le era frică de ruşi. Ţinutul Neamţ nu au fost ferit de toate aceste rele. Regiunea avea şi mănăstiri închinate care au făcut ca în aceste vremuri să fie greu traiul pentru ţăranii de pe moşiile lor. Domniile au fost trecătoare şi imixtiunile străine în treburile ţării erau multe. Armate străine zăboveau îndelung pe pământ românesc. „În calea tuturor răutăţilor…”
Cronicarul Ion Neculce povestea astfel de evenimente din domnia primului fanariot: „Nicolae Vodă Mavrocordat a primit firman de la sultan să scoată din țară pe toți leșii și svezii, care făceau mult rău locuitorilor. Îndată au chemat pe Antiohie Jora vel logofăt și pe Ion Balșe vel ban și pe Gheorghie vel paharnic și pe Iamandi vel jitnicer și li-au dat poroncă să gătează, să margă cu ahii și cu oastea ce vine de la Tighinea, să scoată pe oștenii ci erna în țară, orânduindu-li să ia și den siimenii de curte o samăși den siimenii hătmănești și agești și den catani, că avea Nicolae vodă un stiag atuncea, tot voinici sârbi și de la curte; și den călărași s-au orânduitu să dea și boiarii și mănăstirile câte o samă de oameni. După ci au dat poruncă acelor boiari și au orânduitu slujitorii și ciilalți oameni ca să meargă împreună cu boiarii, au scris cărți la mazili și la pârcălabii de pe ținuturile aceli care era leși și pe ernatie mai câte puțintei; la Câmpul Lungu, la Bălțătești, la Târgul Neamțului, la Piatră și pe aiurea, cum au viniit poroncă să-i scoată pe leși den țară și să caute să-i scoată de pe la acele locuri pe undi era; și măcară că în biruităuri scriia bâtându-i… Nicolae Vodă având inemă creștinească tari poronci trimitea uime să nu-i jecuiască sau alt supăr să li facă, ce numai să-i scoată den țară afară”.
În 1716 a izbucnit un nou război turco-austriac. Cu această ocazie cătanele habsburgice au pătruns în Moldova și au cuprins o mare parte din regiunea de la apus de Siret. Țăranii asupriți și exploatați de boieri și călugări în mănăstiri, precum și unii dintre mazili, supuși la grele impozite de domnul Mihail Racoviță, au trecut de partea lor. „Și se făcuse tălhărit mult peste seamă”. În părțile rămase sub stăpânirea lui Mihail Racoviță, „tot podghiazuri cu cătune, cu moldoveni amestecați ajunge de prada pre la Fălcii și pre Bârlad”. Ca să-i înfrângă, domnitorul a recurs la ajutorul tătarilor şi ultima rezistenţă a cetei lui Ernau Ferencz la Cetăţuia. După înfrângerea cetei căpitanului Ernau Ferencz sub Cetățuia, Mihail Racoviță, neavând cu ce plăti pe tătarii care l-au ajutat atunci, le-a dat voie să prade și să robească în regiunea din dreapta Siretului. Repede, ceambururile tătărăști s-au răspândit ca niște haite de lupi asupra ținutului Neamț. „Și pân-în Hangu și pân-în Ceahlău au agiuns de au prădat și au robit și s-au întors plini de robi în Bugeag”.
Dacă, în general, imigraţia era dinspre Ardeal spre Moldova, în timpul lui Mihail Racoviţă, din cauza vremurilor grele, aşa cum am prezentat, şi moldovenii fug în Ardeal. Într-o anchetă ce privea munţii Tulgheş şi Bicaz sunt chestionaţi printre alţii şi locuitori din Giurgeul Ciucului: Gavril Dobâla, Ştefan Dobâla şi Văscan Todor, care au spus că au venit din Moldova dintr-un sat de pe valea Bicazului, mai la deal de confluenţa Bicazului cu Bistriţa.
Imigrarea românilor ardeleni în Principate a ajuns să fie o adevărată dislocare de mase în întreg secolul al XVIII-lea și cu deosebire în timpul Mariei Tereza. Sate întregi părăseau Ardealul și se așezau în Moldova împreună cu preotul și ceilalți fruntași. Mulți fugeau din cauza recrutărilor forțate, alții din pricina boierescului prea apăsător la care erau supuși; în cele mai multe cazuri însă românii ardeleni fugeau și din pricina persecuțiilor religioase şi amintim răscoalele lui Sofronie de la Cioara şi Visarion Sarai sau cele ale lui Horea, Cloşca şi Crişan. Satele de pe Valea Bistriței, scria Constantin Matasă la 1929, în apropierea vechii frontiere, erau, în marea lor majoritate, formate din ardeleni și localitatea de unde sunt plecați mai păstrează încă și acum, în amintirea celor bătrâni, dovadă că nu sunt veniți de mult.
Lui Nicolae Mavrocordat, la 1715, i se atribuie închinarea către Patriarhia grecească din Alexandria a Mănăstirii Hangu- Buhalniţa cu întregul său venit. Şi aceasta după ce sprijinise mănăstirea în procesele cu familia cnejilor Cantacuzini, cu moşii la Hangu şi Bălţăteşti. Dorea să ofere co-etnicilor săi greci o mănăstire bogată. Este vorba despre vechea mănăstire a lui Miron Barnovschi-Movilă, astăzi aflată în satul Buhalniţa, comuna Hangu. Arhitectural, monumentul constituie o foarte reușită exemplificare a stilului moldovenesc aplicat în condițiile specifice primelor decenii ale secolelor al XVII-lea. Impresionează în mod deosebit simplitatea și stricta proporționalizare a construcției, ancadramentele din piatră sculptată ale ușilor și ferestrelor, dar mai ales bogăția și varietatea ornamentelor cu care sunt împodobite unele strane de lemn. Domnitorul nu a reuşit să o termine, a fost silit să pribegească prin Polonia, iar apoi are moarte de martir la Istanbul în 1633.
În secolul al XVIII-lea, în ciuda administraţiei fanariote, noile relații capitaliste de producție subminează lent, dar sigur complicatul edificiu al sistemului feudal. Curtea domnească de la Piatra își pierde strălucirea de altădată și între zidurile-i năruite se cuibărește ruina. În schimb, curtea Cantacuzinilor de la Schitu Hangu, cea a lui Darie Dărmănescu de lângă Piatra sau cea a Costineștilor de la Trifești se dezvoltă ca centre locale ale unor entități economice care se înstrăinează tot mai mult de vechiul spirit autarhic. Se extind exploatările forestiere de pe Valea Bistriței și plutele poartă până la Dunăre lemnul ce începe să se scurgă și spre alte piețe decât cele otomane, ocolind rigorile unui monopol care nu mai are forța necesară pentru a se impune. După o lungă perioadă de stagnare, viața orășenească renaște la alte dimensiuni. Romanul și Piatra nu mai rămân doar centre ale unui intens comerț de tranzit: producția meșteșugărească se diversifică și la finele veacului a îmbrăcat pe alocuri chiar forme manufacturiere. Târgul Neamţului începe, totuși, a decădea. Vechilor drumuri comerciale li se adaugă altele noi, și în fapt de seară carele grele, de povară opreau pentru popas la hanul de la Roznov, la Cârligi sau la Hanul Ancuței.
Un negustor rus de la 1737 spune că în ținut se vând „cereale, unt, miere, ceară, slănină, sare, dar și vite cornute și cai. Se găsesc păcură și izvoare sărate. Lemnul se găsește din belșug și se exploatează mai cu seamă brazii pentru catarguri, ce sunt porniți la vale pe apa Bistriței, până la Galațiˮ. Trece prin Târgu-Neamţ pe care îl găsea devastat de turci. Pădurile de pe Valea Bistriței aveau o valoare deosebită, mai cu seamă în legătură cu exportul, întrucât râurile Bistrița și Siret, pe cursul inferior, constituiau căi lesnicioase pentru transportul lemnului. Pe măsura răririi pădurilor în regiunile de podiș, orașele din țară și, îndeosebi, capitala încep să-și procure lemnul necesar tot din această parte. Dulapi de la ferestraiele din regiunea Bicaz-Hangu se transportau la Iași.
Vama de la Hangu apare abia pe la jumătatea veacului al XVIII-lea, iar documentele mai vechi nu menționează niciun punct vamal pe aceste meleaguri. Vama de la Bistricioara, care poate este aceeași, este atestată și mai târziu, în primele decenii ale secolului al XIX-lea. În regiune, comerţul a fost susţinut în vechime de armeni, greci şi evrei. Armenii erau negustori iscusiţi care făceau legătura între Târgul şi Piatra-Neamţ şi Ţara Giurgeului. Făceau comerţ cu vite, în special, dar şi cu cele necesare omului aflat departe de târguri. La Hangu se ştia despre un „târg armenesc”, iar la sud de muntele Ceahlău era „Schiabul Armenilor”. La jumătatea veacului al XVII-lea, datorită invaziilor cazace şi tătare, au trecut pasul Pricica spre Giurgeu. Cunoşteau vadurile, căci ei erau cei ce făcuseră comerţ cu vite mari cu Austria. Cei mai mulţi dintre ei au rămas la Sân Miclăuş (Gheorgheni), unde au făcut şi o biserică şi o poartă armenească, dar au continuat să cumpere vite de pe valea Bicazului şi să le vândă în Imperiul Chezaro-Crăiesc, trecând prin pasul Pângăraţi. Documentele vremii consemnează, de asemenea, existenţa unei comunităţi săseşti la Târgu-Neamţ, ce se ocupa tot cu meşteşugurile şi negoţul în anul 1672 şi a uneia armeneşti, la Roman. În veacul fanariot şi apoi în veacul al XIX-lea, preponderenţa în comerţ şi meşteşuguri au căpătat-o evreii, dar despre ei într-un articol viitor…
Prof. dr. Daniel DIEACONU