„În Țara Moldovei, sus, / Coborând dinspre obcini spre plai / Trece în nopți când e lună / Voivodul Eminescu Mihai” – Mircea Micu – „Voievodul stelelor”

Cine a studențit din întâmplare în „orașul marilor iubitori”, Iași, târgul unde Eminescu visa „luceferi pe cer”, locul primei întâlniri, al primei iubiri, al primului sărut, nu-l poate uita niciodată. Nici subsemnatul nu l-a uitat. Am făcut Istoria la Iași, în Amfiteatrul II-7, timp de 5 ani (1957-1962), cu cei mai granzi profesori universitari: Mircea Petrescu Dâmbovița, C. Cihodaru, Gh. Platon, academicianul de prin părțile Neamțului. În toamna lui 1957, venea la Iași de la Cluj și conferențiarul N. Gostar, care nu încăpea de colegul său de facultate, Hadrian Daicoviciu, cu dosar „beton”, fiul acad. C. Daicoviciu, ăl ce purta secera și ciocanul la gât. Cum simpaticul nostru domn Gostar, singurul universitar fumător de pipă, a venit la Iași când tocmai „partidul unic” mută statuia lui Eminescu din fața Univ. Alexandru Ioan Cuza în fața Bibliotecii Universitare, legată de gât cu o șprangă de plută, a fost profund mirat. De ce? Pentru că la Iași, Eminescu a fost văzut în toate ipostazele, a fost ascultat și urmat permanent. L-am văzut și sub Teiul Sfânt din Copou și la Casa Pogor și la Bojdeuca din Țicău, recent renovată și la Liceul „Oltea Doamna”, unde Luceafărul a predat elevilor în limba lui Goethe. Iașul a însemnat Eminescu în mișcare. Chiar și când mergea la „Bolta Rece” cu Creangă să guste o ulcică de vin, să îngurgiteze pastramă pe fund de stejar. Marele Eminescu s-a judecat cu veșnicia și a câștigat procesul spre admirația tuturora.

Statuia lui Eminescu de la Iași

Este un monument de bronz închinat „Luceafărului” (1850-1889), care a fost realizat de sculptorul Ion Schmidt Faur și inaugurat în 1929, în municipiul Iași. La ora actuală se află amplasată lângă Biblioteca Central-Universitară „Mihai Eminescu” din Iași, la Fundația Ferdinand. (Sursa – „Cu Mihai Eminescu și Ion Creangă prin târgul Ieșilor”, de Ion Metican, Ed. Pentru turism, București, 1990). Statuia a fost realizată prin subscripție publică, chetă, model „Dați un leu pentru Ateneu” care se pare că dădea rezultate la acea vreme. De câte ori văd Ateneul la televizor zic în sinea mea: faini înaintași am mai avut! Păcat că nu mai avem! Am devenit zgârciți sau am sărăcit cumva? Să nu uităm că bustul de bronz din Neamț a fost ridicat tot prin chetă și ne-am oprit. Trebuia să dezvelim statuia și lui nenea Iancu, dar nu mai sunt parale. Din inițiativa „Ateneului Popular” (Păcurari) condus de col. Toma Cozma, col. Mandache, Emilian Vasiloschi și mai mulți iubitori ai poetului, s-au adunat la prima încercare 1.500.000 de lei. Cam puțin, că pretențiile ieșenilor erau mari. Voiau să ridice o statuie cum nu s-a mai văzut. La primul concurs organizat la 2 mai 1927, au participat sculptorii: Ion Mateescu, Costin Petrescu, Vitorio Cossini și… Juriul a fost format din C. Toma, Gh. Popovici, M. Sadoveanu, V. Costin, Ion Șoarece, C. Pop. Abia la cel de-al treilea concurs, organizat la 26 mai 1928 s-a reușit găsirea unei formule de succes. La acest concurs au participat trei sculptori: Richard P. Helle, Ion Mateescu și Ion Schmitd Faur (cu două machete). Juriul a fost format din M. Sadoveanu, Orest Trafali, C. Andreescu… S-a ales una din machetele proprietatea lui Ion Schmitd Faur și s-a hotărât ca piedestalul statuii să fie de 5,20 metri

Inițial, statuia a fost amplasată în fața Facultății de Litere, mai jos de statuia lui Kogălniceanu, în locul unde e astăzi A.D. Xenopol, istoricul evreu-grec de mare reputație. După cel de-al doilea război mondial, în 1957, statuia lui Eminescu a fost mutată în vecinătatea Fundației Ferdinand. Motivul? Pe locul respectiv se afla Monumentul Marii Uniri, realizată de Olga Sturdza, care amintea de Basarabia. Cum acest monument irita puterea sovietică, a fost distrus cu barosul și ranga, stalinist. Ca să împace pe frații români, au ridicat statuia Luceafărului.

Așa arată prietenia româno-sovietică.

Cum „se citește” corect statuia lui Eminescu

Deși în anii studenției am trecut de mii de ori prin preajma statuii în drum spre Cantina „Iustin Georgescu” de pe Păcurari sau am urcat spre Universitate, n-am privit niciodată cu interes minunata bijuterie în discuție. Hăbăug, ca toți studenții, am zis „Salut Eminescu!” și am trecut mai departe. Minte crudă de tânăr. Orice statuie, dacă o prețuiești, o citești pe bucăți. Mai ales când e vorba de Eminescu. Impresionanta statuie a lui Eminescu de pe B-dul Carol I din Iași are 3,35 metri înălțime, dominând zona Copoului de la înălțimea soclului de 5,20 metri. În partea din față a statuii, pe soclu se află inscripția: Mihai Eminescu, 1850-1890, iar în partea de jos este un basorelief care reprezintă pe Cătălin și Cătălina în poezia „Luceafărul”, având gravat în bronz o strofă din această poezie: „Cobori în jos Luceafăr blând,/Alunecând pe-o rază/Pătrunde-n codru și în gând/Norocu-mi luminează”. Eminescu are o înfățișare „luceferiană”, impozantă prin hlamida antică cu care este îmbrăcat. La picioarele poetului se află, precum și în viață, „Filozofia” sau „Înțelepciunea” sub chipul unui bărbat care își sprijină capul în mâna dreaptă a statuii și „Poezia” sau „Iubirea”, imagine feminină pentru care a servit ca model soția sculptorului, o gorjancă, pictoriță. Mulți trecători pe sub statuie nu cunosc aceste amănunte și cred că Poezia-Femeia este Veronica Micle iar Filosofia este reprezentată de sărmanul Dionis. Plasăăă! „În partea din spate a statuii, pe soclu, se află inscripția „Ridicat din inițiativa Ateneului Popular, Toma Cozma din Păcurari-Iași în anul 1929, iar la partea de jos a soclului este un basorelief care-l reprezintă pe Ștefan cel Mare, adunând oastea Țării după lupta de la Războieni, având gravat în bronz semnătura sculptorului și o strofă din poezia Doina, a lui Eminescu” (Sursă – Wikipedia)

„De-i suna din corn odată / Ai s-aduni Moldova toată / De-i suna de două ori / Îți vin codrii-n ajutor”

Aceste versuri din poezia „Doina” au fost șterse cu dalta, în 1946, de ceolovecii eliberatori, pentru a nu stârni interpretări politice.

O prietenie mai puțin cunoscută

Junimistul V. Pogor a fost primar al Iașului de mai multe ori. Nu urmărea o îmbogățire rapidă ca mulți dintre primarii de astăzi, ci o dezvoltare armonioasă a „dulcelui târg”. Și parțial a reușit. Cea mai mare bucurie a sa era atunci când se întâlnea cu Eminescu și Creangă pe scările Casei Pogor de la Fundația „Ferdinand”. Pe primul nu-l iubea pentru că purta „mantia singurătății”, nici că a scris cea mai lungă poezie de dragoste din lume. Nu, l-a iubit și îl primea cu brațele deschise la „Eși” pentru că îl chema Eminescu. Atât! La 23 august 1874, cu ajutorul lui V. Pogor și Titu Maiorescu este numit director al Bibliotecii Centrale, fiind găzduit o bună bucată de timp în casele celor doi condeieri vestiți. „Sunt ferit de grija zilei de mâine, trebui să mă bucur de norocul ce a dat peste mine” (Sursa: „Titu Maiorescu și contemporanii lui” de E. Lovinescu, București, 1974). În 1884, se fotografiază pentru a treia oară în atelierul lui Nescu Heck din Iași, fotografia îl înfățișează bolnav, obosit, terminat. Deși Eminescu a fost un om de o cinste exemplară, s-au găsit destui netrebnici care l-au acuzat de sustragerea unor cărți valoroase din biblioteca pe care o conducea, plus materiale de inventar. Viața poetului a fost numai urcușuri și coborâșuri. Nici la Liceul „Oltea Doamna” (azi „M. Eminescu”) treburile nu i-au mers cum trebuie. Predând germana la clasele mari, alături de junimiștii P. Poni. N. Culianu, Eminescu intră în conflict cu elevii și este destituit. Acceptă postul de reporter la Curierul de Iași, după care pleacă, scârbit, la „Timpul” în București. Va locui pe lângă redacția Luptei și va fi luat din când în când la masă chiar de G. Panu, acasă. Aceste povestește, peste timp: „Într-o seară, după masă, deodată văd în Eminescu manifestându-se vechea lui natură, începu să râdă și să glumească, să vorbească cu cei de față și să persifleze pe unii cu mult spirit. Ne-am bucurat cu toții și am început să-i punem tot mai mult la încercare, speranța născându-mi-se că remedia poate avea loc. zădarnic, după cinci minute căzu din nou în mutismul obișnuit sau puțin îl importă lumea ce-l înconjura” (Sursa – „La o fotografie a lui Eminescu). Sărbătorim în fiecare an pe Eminescu, îl sărbătorim chiar de două ori pe an, pe 15 ianuarie (nașterea), pe 15 iunie (comemorarea). Nu în toate localități și nu oarecum. Nu mai e la modă, e suspect, antisemit, naționalist, mofturos. Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil. Eminescu ne apare exasperant de învechit. Pare un ordin de zi pe garnizoană, trebuie contestat și demitizat. A fost o țintă operativă politică, permanent, mai ales din partea agenților Imperiului Austro-Ungar. Știm că Eminescu era incomod, era bolnav, asta stârnește și milă și compasiune, dar până la adevăr este departe. O confirmă și cunoscutul actor și cantautor Tudor Gheorghe, care întrebat de ce nu se apropie de versurile poetului național răspunde: „Sunt prea complexe! Nu înțeleg muzica lor”. Așa să fie?