Al doilea război balcanic de la 1913 a adus pentru români, pe lângă un duşman vecin cu o largă frontieră comună, şi tifosul din Bulgaria, dar răspândirea sa nu a fost mare, înregistrându-se cazuri prin Dobrogea sau pe la marginile Bucureştiului. Dar în Serbia au început să apară noi focare, îmbolnăviri şi victime. Pentru o epidemie care să ducă la un număr mare de morţi era nevoie de dislocări de populaţie, de aglomerări umane, de foamete și mizerie. De un război… Şi a fost să fie Primul Război Mondial, început în vara lui 1914. Iar România intra în război la sfârşitul verii 1916.
În articolul din ziarul „Universul”, din 13 aprilie 1914, se prezenta armata română a timpului, circa un milion de oameni, ce părea pregătită, dar: ”…într-un astfel de calcul se neglijează faptul că o parte din acest milion de oameni n-a făcut nici 24 de ore instrucție și ca atare ar constitui o piedică pentru operațiuni prin prezența lor la unități; de asemenea se uită că o bună parte din mobilizabili și-au pierdut antrenamentul și disciplina militară, din cauza timpului îndelungat”.
Într-o poezie scrisă de un soldat, Gheorghe Tănase, din Crucea, judeţul Neamţ, se spunea:
„Foaie verde trei migdale
La Sfânta Marie mare
S-a sunat mobilizare
Și-a luat flăcăi în floare
Și i-a dus peste hotare! (…)
În vale la Turtucaia
Curg obuzele ca ploaia
Curg gloanțele cu grămada
Cum cade iarna zăpada.
(…)
Și s-au dat bătălii mari
Cu nemți, unguri și bulgari!
Iar bulgaru’ hoțomanu’
Se unise cu germanu’
Ca să ne distrugă neamu’.
Nu știu ce-au avut cu noi
De ne-au declarat război
Ceream ajutor, măi frate
Veniți! Ne topeam de moarte”.
Şi la Turtucaia a fost un dezastru, iar pe linia Carpaţilor românii şi-au pierdut poziţiile în faţa contraofensivei conduse de Erich von Falkenhayn. Iar ajutorul promis de ruşi nu venea, ei întârziind joncţiunea:
„Am trimis să vină rusu’,
N-a venit decât răspunsu’.
Noi luptăm cu bărbăție
Pentru scumpa Românie!”.
La nord, Divizia a 14-a și-a desfășurat acțiunile într-o zonă foarte dificilă, trecând granița de-a lungul văilor Bistricioarei și Bicazului, ocupând Almașul, Tulgheș și Bilbor. Un rol foarte important în desfășurarea acestor acțiuni îl are orașul Piatra-Neamț. Gara a fost folosită pentru transportul muniției și militarilor pe ruta Bicaz-Piatra-Neamț-Bacău, iar orașul depozita o mare cantitate de muniție și de arme destinate susținerii operațiunilor româno-ruse.
Bucureştiul este ocupat de von Mackensen, iar armata, regele, parlamentul, oamenii politicii, funcţionarii şi mulţime de civili s-au mutat în Moldova, creând suprapopulare pentru un teritoriu cu posibilităţi destul de precare din punct de vedere economic. Şi au venit şi bolile… La Iaşi se compunea cântecul nostalgiei capitalei pierdute: „Cărăruie, cărăruie, care duci la Bucureşti…”
În urma campaniei din 1916, România se vedea redusă la numai o treime din teritoriul său. Retragerea în Moldova, devenită centru al rezistenţei româneşti, a creat probleme deosebit de grave. Acesta regiune, trebuia să găzduiască şi să întreţină, în afara propriei populaţii, pe cea refugiată din ţinuturile ocupate, pe cea evacuată din zona de operaţii militare, trupe ruseşti, toată armata română retrasă de pe front, răniţii evacuaţi în Moldova, prizonierii.
„Un popor de un milion şi jumătate de suflete, militari şi civili, venea să se suprapună populaţiei normale în cele şase judeţe ale Moldovei de nord”, nota Constantin Kiriţescu.
Constantin Argetoianu, om politic cu o carieră îndelungată, întreruptă doar de venirea comuniştilor, scria în memoriile sale intitulate „Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri”, pentru perioada august 1916 – iunie 1917: „În ce priveşte epidemiile, tifosul exantematic a făcut ravagii în toată Moldova”. Un alt contemporan al evenimentelor descrie adevărate imagini apocaliptice: „Tifosul exantematic a fost adevăratul nostru vrăjmaş; cu el ne-am războit mai mult decât cu nemţii… Epidemia s-a extins cu o repeziciune de neînchipuit. Se îmbolnăveau oamenii şi mureau ca muştele… Înmormântările se făceau în masă. Nu se mai găseau scânduri pentru sicrie… Mulţumită exantematicului, tragedia se mutase de pe front la partea sedentară, în oraşe”.
Oraşul Piatra-Neamţ, aflat în această zonă de refugiu, care trebuia să primească răniţii din trecători, populaţie fugită din calea frontului, s-a confruntat cu mari greutăţi, generat în special de necesitatea cazării şi întreţinerii refugiaţilor, a trupelor româno-ruse şi a spitalelor acestora, problema alimentaţiei, lipsa combustibilului, mizeria cumplită şi bolile care au pregătit terenul epidemiilor.
Judeţul Neamţ a primit refugiaţi din Ţara Românească, dar şi din Ardeal, români care au trecut munţii să scape de înrolări, de persecuţii, de maltratări. Luptele din trecători (pe valea Bicazului sau Bistricioarei) au umplut spitalele de răniţi. Pe lângă ei, numeroase victime ale tifosului. În noiembrie 1916, se semnalează cazuri de holeră în oraş. În vederea prevenirii extinderii holerei se organizează o campanie de vaccinare, de care beneficiază în special răniţii din spitale şi populaţia refugiată. Numai la Spitalul Judeţean din Piatra, au fost tratate, în perioada septembrie 1917 – august 1918, peste 300 de cazuri de tifos exantematic, peste 140 de cazuri de febră tifoidă şi peste 50 de cazuri de variolă. Mănăstirile primiseră şi ele răniţi şi orfani, numărul lor depăşind de cele mai multe ori posibilităţile de spaţiu, hrană, medicamente. În aprilie 1918, judeţul Neamţ era considerat „cel mai contaminat dintre toate județele, în ceea ce priveşte epidemiile de variolă, tifos exantematic şi febră tifoidă”.
Avioanele austro-ungare au mitraliat de mai multe ori oraşul Piatra Neamţ, dar şi alte localităţi, au lansat bombe bacteorologice în mijlocul mai multor comunităţi. Dar aparatele inamice nu au erau foarte eficiente şi doar „bombele de sticlă” au dus la mutilări sau îmbolnăviri.
Şi au urmat luptele pentru trecători duse de soldaţii-ţărani care au dat dovadă de stoicism, de curaj, un curaj fără fanatism al omului ce luptă pentru brazda sa.
La 12 octombrie 1916, Falkenhayn a dat ordinul de atac pentru bătăliile trecătorilor. Munții Neamțului și Sucevei erau apărați de către Divizia a 14-a română, al cărei front se întindea spre sud până aproape de valea superioară a Tarcăului. Această zonă e apărată de munții înalți și prăpăstioși, perfecți pentru apărare şi încercările austro-ungarilor au eșuat, oprite de acțiunile artileriei și infanteriei române. A urmat atacul asupra văilor Trotușului, Uzului și Oituzului, fără rezultat. La 27 octombrie a luat sfârșit bătălia pentru trecătorile Moldovei cu o înfrângere pentru Puterile Centrale. Armata de Nord se arătase foarte puternică în defensivă, apărând Moldova de amenințările inamice, pierderile au fost mari pentru ambele tabere, însă victoria a fost de partea românilor.
„Cântecul concentraţilor” continua astfel:
„La Mărăști, Mărășești, Oituz
Multe lupte s-au încins!
În vale la Negru munte
Unde s-au dat lupte crunte.
Averescu așa striga:
Trageți cu artileria grea!
Pune tunu-n baterie
Să trageți în carne vie!
Foaie verde iarbă neagră
Toți copilașii mă-ntreabă
Unde-i tata să mă vadă?
Tata-i dus în bătălie
Nu știu dacă o să mai vie!
Averescu așa striga:
Trageți cu artileria grea!
Ca să vă pot decora
Cu cinstea și onoarea!”.
Distrugerile materiale din regiunea noastră au fost mari. Orașul Piatra-Neamț nu a scăpat de bombardamentele austro-ungare care au început încă din prima zi de război. Au fost numeroase bombardamente, ce au cauzat moartea multor locuitori civili. Nu doar inamicii au produs pagube orașului. Comportamentul armatei ruse a produs numeroase avarii unor instituții de stat, iar populația a avut de suferit din cauza rechizițiilor.
Instaurarea comunismului în Rusia a dus la destabilizarea frontului, obligând România să încheie un tratat de pace cu Puterile Centrale la data de 7 mai 1918, la Buftea-Bucureşti. Evenimentele care au urmat au constat în alungarea trupelor rusești din țară începând cu 22 decembrie, pentru că acestea s-au comportat ca adevărate bande de hoți. La cererea Sfatului Țării, trupele române au trecut Prutul și au curățat Moldova de bolșevici. Intervenţia curajoasă în Ardeal a armatei române a împiedicat o periculoasă joncţiune între bolşevicii unguri ai lui Bela Kun şi cei ruşi şi cominternişti ai lui Cristian Racovschi. Şi opinca românească a călcat victorioasă în parlamentul maghiar. Şi s-a făcut o Românie Mare, „dodoloaţă”, cum o vedea copilul Lucian Blaga.
Pe întreg teritoriul țării au rămas urmele războiului. Efortul de război al României a însemnat peste 300.000 de soldați morți, răniți și dispăruți. Au murit soldaţi pe front, dar şi civili în refugiu sau loviţi de bolile cumplite ale timpului. Au rămas mulţi orfani de război, invalizi şi văduve. Războiul lovea şi după, prin explozii întârziate mulţi ani după front. Urşii din munţi terminaseră de mâncat cadavrele şi voiau în continuare tot carne de om. La mai mult de 100 de ani după evenimente, detectoriştii încă află urmele războiului, dar acestea şi-au pierdut puterea lor de distrugere şi devin doar mărturii inerte ale unor nefericite vremuri…
Prof. dr. Daniel DIEACONU
