Pare un slogan politic. Dar nu s-a strigat la vreun miting anti-Iliescu, ci de către miile de români ieşiţi în Piaţa Universităţii în minunatele „nopţi americane” ale anului 1994. Provocate de ceea ce am numit (cu obişnuitele cârcoteli) „Generaţia de aur”, care ne-a pregătit un film documentar prezent deja în cinematografe. Un film binevenit, nostalgic pentru cei care au trăit acele vremuri şi momente şi necesar pentru cei care au aflat mai târziu, în special de pe You Tube. Nu a fost cu aur pentru echipa României în 1994, nici în 1990, 1998 sau 2000, dar performanţa a fost una fantastică şi ne dăm seama de valoarea ei cu cât suntem tot mai departe de astfel de performanţe. Şi cât de aproape am fost de medalii şi de bună seamă cu podium pentru Hagi în cursa pentru Balonul de Aur. Încă suntem mulţi care ne întrebăm şi acum: Ce ar fi fost dacă…? Dacă Prunea, dacă Dan Petrescu, dacă Belodedici…
Optimile din 1990 şi 1998, sferturile din 1994 şi 2000 nu au avut cum să fie întâmplătoare. Au fost rezultatul multor ani de muncă, încununarea efortului mai multor generaţii. Au fost oameni potriviţi în locuri potrivite. A fost depăşirea complexului locului doi. Au fost anunţate de semifinalele Craiovei şi ale lui Dinamo, de Steaua campioană europeană, de România care se califica la Campionatul European din 1984. Un campionat la care participau opt (8) echipe. Câte echipe vor juca anul acesta la European? Parcă 24. Câte echipe româneşti au prins primăvara europeană? Niciuna.
La capitolul oameni potriviţi să amintim pe Mircea Lucescu, creator de echipe, care lăsa campioana mondială Italia la televizor în 1984. Sau Emerich Jenei, cumpătat şi inspirat, despre care Bubu Sotir spunea că are un noroc fenomenal, zeii îi sunt aproape: dacă se apucă de fabricat pălării, se vor naşte oameni cu două-trei capete. Şi naţionala avea nevoie de norocul lui Jenei, probat cu succes la Steaua, şi a fost să fie victoria în faţa Danemarcei fraţilor Laudrup. În faţa calificării în faza optimilor la Coppa del Mondo 1990 a fost întrebat de ziariştii italieni pe cine ar alege dintre Anglia, Olanda şi Irlanda. Răspunsul a fost: Egiptul. Dar a fost să fie Irlanda şi… Daniel Timofte. Şi bineînţeles, a fost apoi Puiu Iordănescu, cu noroc, cu ghinion, cu iconiţe şi cu… Suedia.
Dincolo de toate cele menţionate (deloc exhaustiv), a fost o idee cu un rol deosebit. Şi voi enumera nişte nume: Ioan Andone, Dorin Mateuţ, Ştefan Iovan, Miodrag Belodedici, Gheorghe Hagi, Mircea Rednic, Gheorghe Popescu, Ioan Sabău sau Gavril Balint. Cu toţii formaţi la o şcoală naţională de juniori foarte talentaţi care să aducă performanţe României: Luceafărul Bucureşti. Şi alături de Costică Toma sau Marcel Pigulea, între şlefuitorii săi de talente, nota bene, Nelu Nunweiller, născut la Piatra-Neamţ în 1936, artizan al promovării Ceahlăului în prima divizie în 1993. De un Lucescu, un Jenei, de un Iordănescu (Puiu) nu cred că vom mai avea parte, dar oare avem nevoie de un alt Luceafărul?! Şi oare vom trăi acele momente la vară în care să strigăm, de exemplu: „Iohannis minte/Coman preşedinte?! (Daniel DIEACONU)
Mesagerul Bacău Peste 530 de șoferi vitezomani amendați și 22 de permise reținute de polițiștii din Bacău, într-o săptămână 
ZCH Iași. Accident rutier în localitatea Blăgești – o persoană a fost rănită 
NewsEdge Dacia ar putea pleca din Mioveni în trei ani. Predicție sumbră despre viitorul uzinei 
BusinessEdge Societățile de investiții imobiliare promit dividende stabile și lichiditate rapidă. De ce ezită România să adopte modelul REIT 
