TT Forever: Gânduri pentru Ţâcă, recunoştinţă doamnei învăţătoare Pricop
Se întâmpla în 1971, în primăvară. Marea doamnă a şcolii nemţene, învăţătoarea Maria Pricop de la Şcoala Generală nr. 3 şi-a încolonat frumos copiii din clasa a II-a E, câte doi, de mânuţă şi ne-a dus la teatru. Cu excepţia lui Cătălin Marinescu, băiatul cel mare al regizorului tehnic Mihai Marinescu, nu ştiam Teatrul Tineretului decât din exterior.
Şi am văzut Harap Alb, spectacol legendar prezentat aproape neverosimil pentru acele timpuri şi peste hotare, în San Marino, Danemarca şi Iugoslavia. În rolul principal, Constantin Cojocaru. Ce-i drept, nouă ne-a plăcut mai mult Calul interpretat de Valentin Uritescu.
Articolul de faţă, unul dedicat lui Constantin Cojocaru în 2017 şi semnat de Ana Moise (Violeta Moşu), rămâne unul dintre cele frumoase scrise vreodată despre un simbol al TT. Mă înclin! (Viorel COSMA; FOTO: Mihaela JIPA)
********************
Actorul Constantin Cojocaru și-a descoperit șansa teatrală cu ajutorul lui Ion Coman, legendarul director al Teatrului Tineretului. ”Țâcă” a dat strălucire personajelor, de multe ori luându-le de mână și trăgându-le în lumea lui, în lumea simțirilor răvășitoare, a pasiunilor, a trăirilor totale. Cinci ani a predat și la Școala Populară de Artă din Piatra Neamț (1970-1975), unde i-a avut elevi pe Dinu Manolache, Ecaterina Nazare și Vasile Muraru. Are doi copii și trei nepoți, iar cel mai bun prieten al său a fost regretatul actor Corneliu-Dan Borcia. ”Aștept să devin străbunic. Fata e stabilită în Italia, iar băiatul în Anglia. Soția mea, pe care elevii o alintau «Bombonica», a predat 10 ani la Liceul de Chimie din Piatra Neamț. Sunt generații care și acum îi trimit poze și e-mail-uri. Ne-am cunoscut la Botoșani și am oficializat căsătoria când am încasat primul salariu de la Teatrul Tineretului. Pe 16 aprilie 1966, am primit bani și, pe 17 aprilie, ne-am căsătorit, la Iași, pentru că ea era încă studentă”. Constantin Cojocaru a jucat în a patra reprezentație a spectacolului ”Un stejar”, pus în scenă de regizorul Bobi Pricop, sâmbătă, 25 martie.
Bine ați revenit! Uriașul Țâcă, după cum v-a denumit ”serviciul de cadre” al Teatrului Tineretului, s-a întors în orașul unde a ”fremătat” pentru prima dată, artistic.
Uriașul Țâcă, atunci când a venit la Piatra Neamț, era un pui de găină teatrală, care avea uriașe spaime în legătură cu ce se va întâmpla și care a nimerit în cel mai minunat loc posibil. Noroc mai mare ca acesta, bobocule, mai rar! Trebuie să mărturisesc din prima clipă că este irelevant tot ce spun, pentru că numai mie mi s-a întâmplat, este propria mea experiență. Am avut un noroc chior, pe care nu cred că altcineva îl mai poate avea. Am venit aici adus de celebrul director Ion Coman, care avea patru clase, pe mărturie, că arsese arhiva, și cu acele patru clase a intrat în lumea teatrului, fiind, pe rând, portar, mașinist, recuziter, regizor tehnic, director adjunct și directorul Secției Teatrale de la Piatra Neamț și, apoi, directorul Teatrului Tineretului. Și a devenit cel mai mare director! Părerea mea e că locul lui este lângă Lucia Sturdza Bulandra. Venea la Cassandra, studioul care a afirmat cei mai mari actori ai acestei țări, și culegea valori, vedea toate spectacolele, intra în legătură cu absolvenții respectivi și îi convingea să vină la Piatra Neamț.
Îl avea ca ajutor pe Alexandru Lazăr, însă nu Sandu Lazăr a vorbit cu mine. Sandu Lazăr a vorbit cu cei mai buni din promoție, pe care îi întreba: ”Nu vrei să vii la Piatra? Hai, vino, că Ion Coman îți dă palton de la Fabrica de Postav de la Buhuși”. Tempi passati. Și-i culegea pe cei 4-5 actori deja foarte buni ca absolvenți. Ion Coman, genialul director de teatru, care spunea că este geambaș de actori, probabil că a văzut niște spectacole cu mine. M-am întâlnit întâmplător – așa credeam eu -, pe hol la Institut, pe Cheiul Dâmboviței, la Podul Izvor, și mi-a spus: ”Am auzit că mergi la Botoșani”. Și i-am răspuns că da. Și el a continuat: ”Du-te, du-te la Botoșani, că o să joci Hamlet în primul an!”. Mi s-a părut atât de jignitor, de dur ce mi-a spus, că m-am întors către el și am zis: ”Merg la Piatra Neamț!”. Aici a fost norocul imens pe care l-am avut. Că am rostit aceste cuvinte, care au hotărât soarta mea. Adevărata mea școală de teatru a fost la Piatra Neamț. Eu, când am plecat, în 1975, la Teatrul din Giulești, actualul Odeon, sincer să fiu, n-am plecat, de fapt. Este ca și cum ai pleca de la iubita ta, asigurând-o că te vei întoarce oricând. Dar ea îți va spune să nu mai vii niciodată. În Piatra Neamț, am locuit în al treilea bloc de pe B-dul Dacia, imediat după Unic. Aici au stat și părinții mei, iar acum locuiește sora mea.
– Harap Alb a rămas rolul de suflet făcut aici la Piatra Neamț? Sau poate Romeo, din ”Romeo și Julieta”? Sau omul de tinichea din ”Vrăjitorul din Oz”…?
Nu am avut niciun rol special, de suflet. Toate rolurile pe care le-am primit nu au fost niciodată de suflet, la început. Mi-au trezit spaime, citind distribuțiile. Niciun regizor nu m-a sunat să-mi spună: ”Știi, eu m-am gândit să-ți dau să joci Richard al III-lea. Gândește-te că peste 2 luni, 6 luni, 2 ani începem repetițiile și apropie-te de Richard al III-lea”. Nu, mie mi s-a întâmplat că am venit la teatru, m-am uitat la avizier și am văzut pe distribuție că joc Romeo și, în momentul acela, mi s-a făcut o frică îngrozitoare. Pentru mine, a funcționat foarte bine această spaimă. Încercând să înving frica, capăt niște puteri, de fac și rolul. Mi s-a întâmplat să primesc roluri care nu mi-au plăcut. Și mi-am zis că o să lucrez împotriva inimii. Și, pe măsură ce stăteam în bucătărie, pe vremea când nu aveam baterie spaniolă la chiuvetă, și garniturile erau proaste, și se auzea apa ”pic, pic, pic…” și încercam să intru în universul rolului, găseam niște chestii, care mă bucurau atât de mult, încât începeam să iubesc textul, și rolul, și tot…
”Profesionist ești, dă-te încolo, lucrează împotriva inimii! Scoate din tine schemele alea excepționale pe care le-ai fi învățat la școală!”
– Ați ”prins” la Piatra Neamț și organizarea primelor ediții ale Festivalului de Teatru pentru copii și tineret, întâia manifestare de acest gen din România.
Nu o să uit niciodată ediția inaugurală, cea din 1968, pentru un motiv pe care nu-l bănuiește nimeni. Prezentam spectacolele din festival și mi s-a făcut un smoking. Mă cotropește amintirea aceasta. În 1996, fiica mea s-a măritat în Italia și am întrebat-o cum să mă îmbrac. ”Te rog, să nu fii grețos, să nu vii cu cine știe ce costume noi”. Imediat am avut imaginea acelui smoking. L-am sunat pe prietenul meu cel mai bun, Corneliu-Dan Borcia, care era director atunci la Piatra Neamț, și i-am zis: ”Dane, te rog, uită-te în magazia de costume și vezi dacă e cumva smokingul acela pe acolo”. A doua zi, Dan îmi spune că e încă acolo și mai are inclusiv atașată pe el hârtia pe care scrie Țâcă. ”Mâine vin în Piatra, spune-le să-l calce!”. Acest smoking, din 1968, îmi venea perfect și m-am dus cu el în Italia. Și, atunci, am tras concluzia că, în mod cu totul de neînțeles, m-am născut cu 58 de kg. Și acum am tot 58, cu bătaie 59.
– Ce sentimente vă încearcă la gândul că veți juca în spectacolul ”Un stejar”, pe scena TT, în care vă veți întâlni prima dată cu textul în timpul reprezentației?
Păi, n-am vorbit de spaimă? N-am mai jucat niciodată așa. Deși mie îmi place teatrul independent, pentru că mă obligă să fiu eu însumi. Altfel decât pe scena italiană.
– De obicei, sunteți caracterizat ”Unul dintre cei mai elastici/complecși/compleți artiști de teatru”…
Eu, ca să fiu sincer, mă simt descoperit. M-am întâlnit, acum 45 de ani, cu un foarte important critic de teatru, într-un tren. Știți ce mi-a spus, stând cu coatele pe bara aia de la geamul din tren, de pe culoar? ”Ce interesant, tu ești genul de actor care, când intri în scenă, ți se văd întâi și întâi defectele”.
– Actorul poate orice? Vă întreb pe dvs., un artist excepțional, de înaltă personalitate.
Mi-aduc aminte de versurile unui poet, pe care nu l-am agreat din cauză că era nesăbuit – nu l-am agreat ca om, ca poet era foarte mare -, care spunea: ”Ce se mai poate când totul se poate?”. Când un actor este bănuit că poate să facă orice, ce ar putea să facă, de fapt?
”Lucru cel mai important la un actor este să surprindă puțintel publicul și să-i arate altceva. Tot strada și viața lui, dar puțin altfel”
– Acum am să vă citez, de drag: ”Ce să mai cer vieții, dacă mi-a dat atât de mult?”
Viața mi-a dat atât de mult și mă gândesc că puteam să mă sfârșesc la 30 de ani, la 40, la 50 de ani și uite că, în curând, o să împlinesc 72. N-am așteptat niciodată nimic. La 21 de ani, când am venit actor la Piatra Neamț, nu am avut nicio secundă perspectiva cum voi fi la 22. Am debutat la Festivalul de la Nurnberg, cu ”Afară-i vopsit gardu`, înăuntru-i leopardul”, și, după aceea, un an și jumătate n-am mai jucat nimic. Mă gândeam să mă călugăresc, să mă sinucid, să fug undeva unde nu mă vede nimeni, ceva în genul acesta. Și, după un an și jumătate, a apărut Ion Cojar, care a spus: ”Vreau să joci Omul de Tinichea în Vrăjtorul din Oz!”. Și încă un amănunt: eu îndrăgesc filmul foarte mult, însă el nu m-a îndrăgit pe mine, astfel că nu am făcut mai mult de 6-7 producții. Filmul nu m-a iubit.
– Cum se numesc sutele de sentimente, imagini, senzații, cu care vi s-a umplut sufletul din teatru?
Se numesc roluri. Nu pot să am amintiri de pe scenă decât în roluri. Lucru care m-a descoperit, m-a dezarmat și m-a lăsat așa, în pielea goală, a fost: ”Aha, ești actor, deci minți!”. Foarte ciudat, singurul lucru care mă ține pe picioare, cât o să mai stau pe picioare, este că nici pe scenă, în rol, nu mint, d-apăi în viață! (Ana MOISE; FOTO: Arhiva TT)
Parteneri
Mesagerul Bacău Tragedie pe DN2-E85: un mort și trei răniți grav pe ”Șoseaua Morții”, la Sascut 
ZCH O decizie șoc cu termen-limită pentru consilieri: astăzi trebuie să aleagă între mandat sau funcție 
NewsEdge Protest la Ministerul Muncii. Sindicatele cer salarii mai mari, din 2027 
BusinessEdge Visual Fan dezvoltă o platformă proprie pentru gestionarea sistemelor de stocare. Allview Certus este deja utilizată în proiecte BESS 
