După bătălia de la Baia din 1467, când Ştefan cel Mare l-a învins pe Matei Corvin, hotarul vestic devenise sigur, domnitorul împăcându-se prin tratate cu regele maghiar, iar pe Petru Aron, unchiul ucigaş de frate l-a descăpăţânat la Orbic. Dar nu urmează politica de închinare către turci a predecesorului său, Petru Aron, care, cu boierii împreună, acceptaseră răscumpărarea păcii – tributul. Neplata tributului duce la o campanie mai neobişnuită a turcilor, una dictată de furie, nu de judecată, şi anume o campanie pe timp de iarnă, sub conducerea lui Soliman Hadâmbul. Acesta este înfrânt la Vaslui în ianuarie 1475. O victorie deosebită, „mare şi întreagă”, care aducea atingere prestigiului lui Mehmet Fatih, cuceritorul Bizanţului.
Campania sultanală
O nouă expediţie de luptă, îndelung pregătită, sprijinită de flotă şi de un atac al hoardelor tătare, a făcut ca Ştefan să rămână fără grosul ţărănimii, plecată să-şi apere gospodăriile de urdiile nogailor şi cu trupele de „viteji”, domnul Moldovei încearcă să facă faţă turcilor, întărind o tabără la Valea-Albă, în ţinutul Neamţului, vizând o retragere spre hotarul Transilvaniei în caz că cetăţile nu ar fi rezistat. El avea în vedere posibilitățile de retragere pe „Calea Mare”, spre Hangu. Datorită unei astfel de prevederi, el și-a putut salva o parte din oștire pe care, apoi – probabil – a reorganizat-o în regiunea Hangu. Tot aici au putut să-i vină în ajutor „păstorii și argații din munți”.
Urmând drumul Siretului, Mehmed al II-lea avea ca ţintă capitala ţării, Suceava. Ştefan cel Mare a dat ordin să se reţină pe cât posibil înaintarea oastei turceşti, fiindcă în acest timp deplasa spre regiunile de munte populaţia, cu tot ce putea lua cu ea, în special vitele. În apropierea regiunii Neamţului, la o mică distanţă de oastea lui Ştefan cel Mare, care număra vreo 6.000 de ostaşi, se mişca o masă de circa 60.000 de persoane, pentru care se căuta adăpost în munţi.
Tabăra turcească ajunsese la Roman, un oraș și o cetate pustii (orașul fusese probabil evacuat). Invadatorii au distrus Cetatea Nouă. Sultanul și-a îndreptat oastea spre regiunea Neamţului, unde fusese informat că există o cetate în care ar mai fi fost încă un număr mare dintre prizonierii care au fost capturaţi de moldoveni în lupta de la Vaslui. Ştefan cel Mare dorea amânarea luptei, fiindcă disproporţia numerică dintre forţele sale şi cele otomane era mare.
La Valea-Albă, care acum se numeşte Războieni, floarea vitejimii moldave cade în luptă, cum glăsuieşte, cu vorbe simple şi pline de durere, pisania bisericii ridicate pe mormântul comun. După Războieni, Mehmed al II-lea a suferit un eşec în faţa Cetăţii Neamţului, unde credea greşit că s-a adăpostit Ştefan cel Mare şi s-ar fi aflat prizonieri turci. Asediul a ţinut 8 zile, timp în care apărătorii au provocat pierderi turcilor, distrugându-le câteva piese de asediu şi omorându-le comandantul artileriei. Ştefan voievod a trimis o parte din oştirea care îi mai rămăsese în ajutorul portarului Şandru, cu poruncă să moară pe zidurile cetăţii, dar să nu deschidă porţile, iar el cu restul oştenilor de nădejde a rămas prin pădurile din preajma Neamţului, aşteptând să se întoarcă cei lăsaţi să-şi apere vetrele de tătari, gătindu-şi totodată o oştire nouă, adunând păstorii şi alți locuitori ai acestor ţinuturi, cât şi a obcinelor învecinate. Ştefan a reuşit să-şi adune 16.000 de oameni. Tradiţia spune că voievodul, hăituit de spahii, s-ar fi adăpostit în zona Hangului, în poiana Colibiţa, până când „i-a sărit ţara în ajutor” şi a scos duşmanul din ţară.
Mănăstirea Războieni
La Războieni – Valea Albă, pe locul unde Ştefan cel Mare a încercat să oprească valul pustiitor al oştilor turceşti, se înalţă în amintirea grelelor încercări din vara anului 1476 unul dintre cele mai valoroase şi interesante monumente din judeţul Neamţ. Mănăstirea de maici, având hramul ”Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril”, a fost ctitorită de Ştefan cel Mare la două decenii după bătălie, fapt consemnat în pisania de pe faţada sudică a bisericii: “În zilele binecredinciosului şi de Hristos iubitorului domn, Io Ştefan Voievod cu mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, în anul 6984 (1476), iar al domniei lui al douăzecelea curgător, ridicatu-s-a puternicul Mahmet împăratul turcesc cu toate puterile sale răsăritene; încă şi Basarab Voievod, căruia i se zicea Laiotă, a venit cu dânsul cu toată ţara lui basarabească şi au venit să prade şi să ia Ţara Moldovei şi au ajuns până aici la locul ce se zice Pârâul Alb. Şi noi Ştefan Voievod şi cu fiul nostru Alexandru, ieşit-am înaintea lor aici unde am făcut mare război cu dânşii în luna lui iulie 26 şi cu voia lui Dumnezeu au fost biruiţi creştinii de către păgâni şi au căzut acolo mulţime mare dintre ostaşii Moldovei. Tot atunci şi tătarii au lovit Ţara Moldovei din acea parte. Drept aceea a binevoit Io Ştefan Voievod cu a sa bunăvoinţă şi a zidit acest hram întru numele arhistrategului Mihail şi întru rugă sieşi şi doamnei sale Maria şi a fiilor săi Alexandru şi Bogdan şi pentru sufletul tuturor binecredincioşilor creştini care s-au prăpădit aici, în anul 7004 (1496), iar al domniei sale al patruzecelea curgător luna lui noiembrie 8.”
Această luptă s-a sfârşit cu o „înfrângere de care nu ne vom ruşina niciodată” – cum a spus, atât de inspirat, marele istoric Nicolae Iorga. La Războieni a murit pentru neam şi ţară „floarea armatei Moldovei”. Cu greu a reuşit marele domnitor să se salveze, să strângă din nou armată şi să transforme înfrângerea în victorie, câştigând războiul, păstrând Moldova liberă şi independentă.
Cronicarii vorbesc de câmpul de luptă albit de oasele apărătorilor de ţară. Domnitorul Ştefan cel Mare le-a strâns oasele sub biserica nou zidită pentru ei în anul 1496. Ca să le fie adăpost etern. Toţi la un loc. Nedespărţiţi pentru vecie, cum au fost şi în focul luptelor în care şi-au vărsat sângele. Aşa a luat naştere Biserica Războieni, singura biserică mausoleu din ţara noastră. În 1973 încep lucrările de restaurare ale acestei biserici pe care astăzi o vedem în forma ei originală. Materialul folosit la edificare este piatra cioplită.
Se observă şi câteva rânduri de cărămizi smălţuite, folosite însă ca elemente decorative ale paramentului. Planul bisericii este cel moldovenesc, de sinteză, denumit mixt, fără turlă şi fără abside laterale, sau „dreptunghiular, boltit, cu o serie de cupole dispuse în filă şi prinse sub un singur acoperiş”. Acoperişul bisericii din Războieni e unitar, în patru ape, cu pante repezi şi streaşină largă. Interiorul respectă împărţirea tradiţională: pronaos, naos şi altar. Altarul are un spaţiu apreciabil, comparativ cu dimensiunile pronaosului şi naosului (adăposteşte osemintele celor căzuţi în bătălie), după cum nota Gheorghe Balş.
La 1803, biserica devine mănăstire de maici, funcţionând până în 1959 când este închisă de comunişti, redeschizându-se după 1989 (1990 – Schitul Războieni, 1994 – Mănăstirea Războieni). Mereu vie a rămas în conştiinţa ţării comportarea legendară a ostaşilor Regimentului 15 Dorobanţi din judeţul Neamţ în timpul războiului de independenţă (1877-1878). La 13 ani după terminarea războiului, regimentul nemţean a primit simbolic numele Războieni. După numai 6 ani, în 1897, ofiţerii şi ostaşii regimentului dezveleau cu mult fast, în localitatea Războieni, un frumos monument în amintirea crâncenei încleştări din 26 iulie 1476. Monumentul era opera sculptorului alsacian Visenberger. Dezvelirea monumentului duce la manifestări anuale de amploare care poartă numele de „Sărbătoarea Războienilor”. Ziua Războienilor, de-a lungul timpului, s-a bucurat de prezenţa pe aceste meleaguri a unor importanţi oameni politici şi de stat, a oamenilor de cultură, a armatei, cât şi a localnicilor din întreg judeţul Neamţ. Amintim pe istoricii V.A. Urechia, Nicolae Iorga sau Spiru Haret.
După căderea regimului comunist, mănăstirea s-a redeschis şi în 1990 a sosit aici un mic sobor de maici și surori de la Mănăstirea Văratec, precum și cele patru călugărițe care făceau parte din obștea mănăstirii la momentul desființării. După reînființarea mănăstirii, obștea monahală de acolo a fost îndrumată de egumena Glicheria Mănăstireanu (1990-1994), stareța Olimpiada Neagu (1994-1998) și stareța stavroforă Acachia Căuș (din 1998).
Mănăstirea Războieni avea o obște de 26 de monahii și surori. Aici funcționau ateliere de croitorie, sculptură, litografiere icoane, țesut covoare și tâmplărie.
Călătorul şi pelerinul care poposeşte la Războieni-Valea Albă intră într-un adevărat mausoleu, poate cel mai mare ştiut al istoriei românilor, ridicat pentru un vrednic Termopile al românilor.
Prof. dr. Daniel DIEACONU
