O „genă a tâlhăriei” la români?! Un asemenea subiect nu poate fi decât controversat. Nu vom face referiri la perioada actuală, în care tâlhăria nu se mai face de către „jefuitorii cu arme”, cu baltage şi sâneţe. Lumea s-a modernizat, mijloacele s-au modernizat, dar fenomenul, fără îndoială, nu a dispărut. Tâlhăria la români?! Putem vorbi despre un astfel de fenomen în istoria românilor?! Au românii au ”înclinaţie” spre tâlhărie, o ”genă” a tâlhăriei?! Considerăm că acest fenomen a existat, cu perioade de proliferare, dar şi de relativă absenţă. După vremuri şi după conducători. Marius Ghilezan spune că nu există o genă a hoţiei (în lucrarea sa ”Hoţia la români”, 2008). Considerăm că nici a tâlhăriei. Nici la români în mod special. Deşi nu sunt puţine spusele unor călători străini care incriminează acţiunile tâlharilor români încă din epoca medievală. Şi care ne pot pune pe gânduri. N-au fost românii mai tâlhari decât alte neamuri străine din jurul nostru sau alte neamuri străine din mijlocul nostru. Au fost două fenomene la români, tâlhăria şi haiducia?! Da, cu multe şi dese întrepătrunderi. Documentele oficiale nu vor marca nicio diferenţă, doar omul din popor este cel care o va face. Este ceea ce conchidea Dan Horia Mazilu: ”Haiducii – nişte tâlhari mântuiţi de imaginarul popular”…
Vremuri de restrişte după epopeea lui Mihai Viteazul
Ne vom concentra asupra perioadei care a urmat marilor fapte de arme ale lui Mihai Viteazul, caracterizată prin instabilitate a autorităţii în Țările Române şi care a favorizat naşterea a numeroase bande de tâlhari. Mulţi oameni au fost sub arme (mai mulţi ca niciodată în cele trei ţări române, atât români, cât şi străini). Au fost oşti cu leafă, „cu dobândă şi pradă”. După moartea lui Mihai Viteazul, mulţi dintre oşteni au rămas fără stăpân. Să ne amintim de filmul celebru „Nemuritorii”. Unii dintre ei s-au angajat la un principe sau altul, dar unii dintre ei au înţeles să-şi folosească experienţa militară în alt mod. Au devenit tâlhari. Nicolae Iorga arăta faptul că de multe ori oştile cu leafă se desfăceau, dezertau şi împreună cu „cătane străine” formau cete de tâlhari (pământenii erau numiţi „cetaşi”). Nu e de mirare că în mentalul colectiv aceşti militari mercenari au ajuns să fie asimilaţi cu tâlharii în general, aceştia fiind cei care prădau în acele vremuri şi care datorită organizării cvasi-militare erau primejdioşi şi o problemă pentru autorităţi.
Pentru omul din popor, haiducii acelor vremuri erau tâlharii înarmaţi, organizaţi în bande. Nu erau nicidecum „campioni ai luptei sociale” sau naţionale, nu erau apărători ai ţăranilor. Amintirea lor a rămas însă în veacurile următoare, bandele înarmate conduse de căpitani au fost numite tot haiduci. Abia în secolul fanariot cultura populară a operat diferenţierea între tâlharul ordinar şi adevăratul haiduc, deşi o astfel de departajare nu se poate face cu acurateţe nici astăzi.
Ce scriau călătorii străini
În secolul al XVII-lea, descrierea pământului românesc şi a oamenilor săi se datorează călătorilor străini, abia spre sfârşitul veacului apar şi primele scrieri ale unor autori români. Sunt descrise drumurile, cele mai multe dintre ele nesigure, populaţia ţărilor era rară, iar puterea autorităţilor scăzută într-o vreme cu dese schimbări de domni şi nesfârşite lupte între grupările boiereşti. În Moldova, în depresiunea Jijiei, între Prut şi Siret, era aşa-numitul „drum al furilor”, amintit pentru prima dată într-un act de hotărnicie din 1589.
La 1603, un iezuit, Ioan Argento, merge prin Moldova spre Polonia şi vede „capete şi leşuri prin poienile acestor păduri, ale unor oameni de curând ucişi de lotri sau sfâşiaţi de fiare”. La 1677, Antonio Rossi din Mondaino se afla la Cotnari şi scria: „Nu se aude altceva decât de tâlhari şi ucideri şi se trăieşte neîncetat cu mare spaimă de tâlhari. Nici domnul, nici altul nu are puterea de a-i împrăştia, căci sunt adunaţi împreună în cete de 100 sau 200 de oameni şi merg jefuind, ba un oraş, ba un sat şi iau şi cămaşa bietelor femei”.
Pietro Baksic era de părere că „moldovenii, mai ales cei care locuiesc la hotare, sunt foarte aplecaţi spre tâlhărie”: „În timpul acestui domn se călătoreşte în siguranţă, deoarece a stârpit aproape în toată ţara pe răufăcători şi nu încetează a-i urmări pentru a-i stârpi cu totul”.
William Lithgow, în 1616, ajunge în Moldova venind din Transilvania şi povesteşte: „Am intrat în Moldova, unde, ca urare de bun venit, am fost înconjurat în mijlocul unei păduri de hotar de şase ucigaşi unguri şi moldoveni, scăpând cu viaţă după mai multe rugăminţi, mi s-au luat 60 de ducaţi ungureşti de aur şi toate veşmintele mele turceşti, lăsându-mă gol de tot”.
Paolo Bonicio, în 1632, descrie drumurile Moldovei: „Pentru a merge la Galaţi (…) trebuie să mergi la Scânteia şi să treci printr-o pădure care se-ntinde pe cinci mile foarte primejdioase din cauza tâlharilor. (…) De la Bârlad, pentru a ajunge la Galaţi, se poate merge pe cinci drumuri după cum va fi nevoie, căci pe întinderile deschise se află lotri călări care răpesc oameni şi fură şi lucruri de prin locurile deschise, din sate şi din păduri”.
Tâlharia şi pedepse îngrozitoare
Dimitrie Cantemir are şi el o părere asemănătoare: „Fac dese furturi şi tâlhării şi dacă năvălesc în ţinuturile tătăreşti spun că nu au răpit bunurile altora, ci le-au luat înapoi pe ale lor, deoarece tătarii n-ar avea astăzi nimic care să nu fi fost luat cu japca de la înaintaşii acestora”. Dimitrie Cantemir nota la sfârşitul veacului al XVII-lea că pedepsele erau grele: „Tâlharii sunt spânzuraţi, pângăritorii de cele sfinte sunt arşi, ucigaşii, dacă sunt boieri sunt pedepsiţi prin tăierea capului, ţăranii sunt supuşi la o moarte înceată şi mai grea înfigându-se un ţăruş prin coaste”.
Vasile Lupu, care a domnit 23 de ani, a trimis la moarte nu mai puţin de 40.000 de oameni. Este un număr mare de condamnaţi la moarte, ţinând cont de faptul că Moldova nu era foarte populată în acea vreme, şi n-au lipsit invaziile care s-au încheiat cu pustiiri şi robiri, războaie cu muntenii sau transilvănenii, războaie civile. Paul de Alep era impresionat de această cifră şi arată şi el faptul că pedepsirea era gradată: bătaie, punere la stâlp, tăierea urechilor şi doar dacă nu se îndrepta era hotărâtă moartea. Un fapt care iar ne poate pune pe gânduri. În timpul lui Mihail Racoviţă, cu mai bine de 50 de ani după epoca lui Vasile Lupu, situaţia nu părea prea mult diferită: ”Pe unii i-au spânzurat, pe alţii îi ardeau de vii în foc, pe alţii de coaste spânzuraţi, pe alţii de picioare, cât de groază nu puteai să treci pe uliţa cea mare, privind atâţia oameni spânzuraţi şi într-un fel şi într-altul şi cu atâţia morţi ce făceau tâlharilor, tot nu se părăseau”…
Erau numeroase spânzurătorile şi capetele înfipte în pari. Atunci când prindeau tâlharii, domnitorii organizau execuţiile cu minuţiozitate, dorind să obţină efecte colaterale, să devină pilde înfricoşătoare, mai ales atunci când prinsul era vestit în ţară. Erau alese pentru execuţie locuri hiperpopulate, de obicei pieţele publice.
Constantin Cantemir, Miron Costin şi tâlharul Burlă
Constantin Cantemir a înăsprit măsurile împotriva tâlharilor, în special prin Miron Costin: „Aşijderea şi Miron Logofătul, fiind staroste de Putna, au făcut seimeni şi hânsari şi au început a răsăpi tâlharii. Că numai odată la o bătaie au prins 40 de tâlhari şi i-au tăiat în patru bucăţi de i-au pus în prepeleci pe la drumuri. Pus-au Miron logofătul de au lărgit şi drumul la Lunca Mândrişcăi că fiind drumul strâmtu nu puteau să umble de răul tâlharilor. Că de ce-i omora, de ce se făceau mai mulţi în zilele acestui domn”.
Încheiem cu povestea unei cete ce jefuia fără milă pe bogaţi şi săraci, fără vreo deosebire, mănăstiri şi biserici, sate şi oraşe. Era condusă de Burlă, „cel mai vestit dintre tâlhari”, care avea sub conducerea sa 80 de bandiţi polonezi şi ucraineni. Sfârşitul cetei s-a întâmplat să fie după atacul dat asupra mănăstirii Cetăţuia de lângă Iaşi. Călugării înspăimântaţi n-au dat drumul la porţi şi au început să tragă clopotele. S-au auzit clopotele din oraş şi domnitorul a trimis străjerii curţii care i-au alungat pe bandiţii care s-au afundat în pădure. Se tocmeşte o ceată mare care îi hăituieşte şi îi prinde. Burlă este adus în viu în faţa domnitorului şi tâlharul refuză instanţa pământească, cere o judecată divină. Domnul răspunde iritat: „Cum, ticălosule, n-am eu putere asupra ta, un tâlhar şi un călcător de biserici, să te pot osândi cu cea mai straşnică pedeapsă?!” Răspunsul lui Burlă este unul incredibil: o judecată omenească ar pedepsi doar crimele ştiute de oameni şi mărturisea un număr de 40 de mănăstiri călcate şi numeroase odoare sfinte care au fost furate. Moartea ar fi fost prea simplă: cere schilodirea. Tovarăşul său Eftimie este ars de viu, iar el este schilodit: supliciul a durat şapte zile. A plecat la Ierusalim, iar după trei ani cerşea prin Istanbul, mărturisindu-şi public păcatele…
Prof. dr. Daniel DIEACONU
