În 1930 se disputa în Uruguay primul campionat mondial de fotbal organizat de FIFA sub conducerea legendarului Jules Rimet. De ce Uruguay? Fiindcă sărbătoreau centenarul primei constituţii şi câştigaseră jocurile olimpice la fotbal în 1928. Şi iubeau fotbalul, aşa cum îl iubesc şi acum. Se spune că Jules Rimet l-a întâlnit pe principele Carol la Paris, unde acesta se afla după renunţarea la tron din 1926 pe motive… matrimoniale. Plănuia „restauraţia” şi a promis şefului FIFA participarea României. Şi s-au întâmplat şi una şi cealaltă: Carol devine rege şi România merge în America de Sud, regele ocupându-se personal de alegerea echipei (sic!) şi de învoirea fotbaliştilor (să mai aibă servicii când se vor întoarce). Doar Rudi Wetzer, căpitanul echipei, era fotbalist profesionist. O selecţionată română multietnică: români, evrei, unguri sau germani. Două meciuri: o victorie cu Peru şi o înfrângere cu Uruguay. La primul meci au fost 300 de spectatori, la al doilea 80.000. Vecinii noştri iugoslavi obţineau un nesperat loc al III-lea, căci naţionala fusese decimată prin boicotul croaţilor. Politica influenţa fotbalul încă de la începuturile sale. Dar fotbalul încă era o plăcere pentru cei care-l jucau şi cu siguranţă Jules Rimet nu îşi imagina pe acea vreme ce industrie va deveni fotbalul şi ce sume se vor rula la o Cupă Mondială. Să amintim că selecţionata „plavilor” a pornit spre Montevideo cu vaporul de… scrisori. Dar, în 1934, criteriul de stabilire al ţării-gazdă a fost… bugetul. Italia lui Mussolini a promis un buget imens pentru acele vremuri, a mizat pe bani, influenţă, corupţie şi a fost cea mai bună. Acuzele nu au lipsit. Dar, în 1936 Italia câştiga Jocurile Olimpice, iar în 1938, în Franţa, se încorona pentru a doua oară campioană mondială. Geniul lui Piola şi inspiraţia lui Pozzo nu aveau nevoie de sprijinul fără fair-play al lui Mussolini.
Se apropie Campionatul European şi, care mai de care, este chemat să-şi dea cu părerea despre lotul României sau despre primul 11. Care nu sunt chemaţi, îşi spun părerea şi aşa. Căci media actuală oferă multiple oportunităţi. Ca să ai rating alegi pe unii mai nonconformişti. Şi aici, fără îndoială, Tamaş se înscrie cu brio. Un fotbalist ce-a avut talent cu carul şi l-a folosit şi nu prea l-a folosit. Care a făcut multe de ţinut minte şi a spus destule. Întrebat de fundaşi, de Drăguşin, a fost tranşant: nu are viteză. Şi lângă el nu este un fundaş cu viteză, aşa cum era în cuplul ce-l forma el cu Goian. Burcă are din caracteristicile lui Drăguşin, cu tenacitate şi experienţă şi joacă, dar la o echipă slabă şi un campionat cam la fel. Fără accidentări, ei ar forma cuplul de fundaşi centrali. Şi ar fi pâine de mâncat pentru adversari, fie ei belgieni, ucraineni sau slovaci. Şi, deşi Belgia este anunţată ca principala sperietoare, daţi-mi voie să-mi fie frică şi de Ucraina, poate şi din cauza a cele enunţate de Tamaş. Un joc perfect de echipă, inspiraţie şi – Hai România! (Daniel DIEACONU)
