Bucovina, regiunea din nordul Moldovei răpită samavolnic la 1775 de austrieci, a suferit un puternic proces de deznaţionalizare, prin colonizări, prin răpire de privilegii şi de drepturi, printr-o politică sistematică de măcinare a fiinţei naţionale a românilor. În ce loveau guvernările habsburgice? În limba română, în şcoală, în credinţa strămoşească. În aparatul de stat şi în special în oraşe au fost aduşi germanici şi evrei, în zonele rurale au fost colonizaţi ruteni. Cu toţi au primit privilegii şi au devenit reprezentanţii unui regim ce dorea crearea unui „homo bucovinensis”. Aflată între alternativa rusă sau austriacă, intelighenţia românească a ales pe habsburgi, dar atunci când România şi-a câştigat independenţa şi făcea paşi hotărâţi spre modernitate, cea de-a treia alternativă apărea firească.

Un rol important în lupta de emancipare naţională l-au avut studenţii, grupaţi în asociaţii cu mare prestigiu în lumea românească precum „Arboroasa” sau „Junimea”, cu lideri carismatici precum Ciprian Porumbescu, George Popovici sau Dimitrie Onciul şi Ion Nistor. Ultimii doi numiţi sunt protagoniştii articolului nostru, militanţi pentru unitatea românilor şi istorici de mare valoare.

Dimitrie Onciul

Societatea Studenţească „Arboroasa” a fost interzisă de habsburgi şi liderii ei au fost trimişi în închisoare pentru acţiuni naţionaliste. Ciprian  Porumbescu s-a îmbolnăvit în închisoare și din tuberculoza contractată aici i s-a tras și moartea. Liderii au avut şi după proces de suferit de pe urma represiunilor autorităţilor habsburgice. Dar spiritul „Arboroasei” a fost continuat printr-o nouă Societate numită „Junimea”. În fruntea acţiunii de întemeiere, aflăm pe Dimitrie Onciul, care a ajuns un nume de elită al spiritualității românești, istoric, profesor universitar şi academician. Secretarul „Junimii” a devenit Ciprian Porumbescu, fostul preşedinte al „Arboroasei”, dar pentru un timp scurt, căci a plecat la studii la Viena.

Dimitrie Onciul, student la filozofie la universitatea cernăuţeană, a devenit în 1876 arborosean şi se arată drept un dârz luptător pentru emancipare naţională. Conferinţele sale în mediul studenţesc, dar nu numai, au fost concentrate asupra istoriei românilor şi, în mod deosebit, asupra lui Mihai Viteazul, făuritor al unei prime uniri româneşti.

A fost președinte până în octombrie 1879, când a trebuit să-și ia rămas bun pentru a studia la Viena. Își continuă specializarea în capitala imperială, cu studii de epigrafie latină, diplomatică, paleografie şi sigilografie. A avut mari profesori, precum Jan Urban Jarnik, mare filolog ceh. A activat în Societatea Studenţilor Români „România jună”. În 1884, Dimitrie Onciul îşi ia doctoratul în filosofie cu teza intitulată „Despre începuturile fiinţei de stat româneşti”.

În 1896, a fost primit la Universitatea din Bucureşti ca profesor de istorie veche a românilor, între 1919-1923 a fost decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie, iar între 1900 şi 1923, Dimitrie Onciul a fost directorul Arhivelor Statului din Bucureşti. Este considerat ca fiind ctitorul şcolii critice în istoriografia română.

Cu prilejul jubileului Universităţii din Cernăuţi, la 2 decembrie 1900, Dimitrie Onciul a fost reprezentantul Universităţii din Bucureşti la manifestare. În anul 1903, „Junimea” l-a făcut membru de onoare. Un an mai târziu, când Societatea şi-a sărbătorit 25 de ani de existenţă, i-a oferit, omagial, panglica tricoloră cu o inscripţie: „Junimea, primului său preşedinte”.

În discursul de la Academia Română din 22 martie 1906, Dimitrie Onciul a spus: „Istoria, ca cunoştinţă despre dezvoltarea oamenilor în manifestarea lor ca fiinţe sociale, are în vedere prezentul ca scop final. Ceea ce ea se caută să cunoască nu este atât faptul cum au fost oamenii în trecut, cât modul cum ei au devenit, ceea ce sunt în prezent… Deci, istoria are drept problemă nu atât a reconstitui trecutul, cât a explica prezentul cu ajutorul conştiinţei trecutului din resturile şi amintirile lui. Explicând prezentul, ea îndreaptă calea viitorului. Prin conştiinţa trecutului, a înţelege prezentul şi a îndrepta viitorul este problema cea din urmă şi tot rostul istoriei”.

A încetat din viaţă la 1923, iar „Junimea” i-a pregătit funeralii naţionale. A murit, la 23 martie 1923 la Bucureşti, dar a fost adus la Cernăuţi, unde i s-au făcut funeralii naţionale din iniţiativa Societăţii ”Junimea”.

Ion  I. Nistor

A fost o personalitate marcantă în mișcarea academică bucovineană, în politica acestei regiuni și a României Mari și un istoric de mare prestigiu.

S-a născut pe 4 august 1876 în Vicovu de Sus, județul Suceava, și a făcut școala elementară în comuna natală. Între 1889-1897, a studiat la  Gimnaziul Superior de Stat din Rădăuți. Din 1897 a fost student la Cernăuţi, la Filosofie, îndrumat la Limba română de Ion Gh. Sbiera.

În 1897 intră în „Junimea”, ca între 1898-1899 să fie preşedintele Societăţii. În timpul preşedenţiei sale s-au făcut eforturi pentru dezvoltarea limbii române, s-au organizat mai multe excursii, chiar dacă autorităţile recurgeau la arestări ale membrilor.

Şi-a satisfăcut stagiul militar la Pola/Istria ca ofiţer, în 1903 susţine licenţa, examenul de capacitate, şi devine profesor secundar la Suceava (1904-1907) şi Cernăuţi (1907-1908) la limba română, geografie şi istorie. Sub influenţa revistei „Sămănătorul”, în Bucovina, se fondează „Junimea literară”, cu Ion Nistor prim director din 1904, secondat de George Tofan. A fost director al revistei în perioadele 1904-1914, 1925-1939. După ce a terminat facultatea, a devenit profesor de istorie și geografie la Liceul din Suceava, iar din 1905 la Liceul Real din Cernăuți.

După ce-a obținut doctoratul în istorie, cu teza ”Pretențiile moldovenești asupra Pocuției” (1909), devine profesor al Universităţii din Cernăuți începând cu anul 1912, pe o catedră nou înființată pentru studiul „Istoriei Europei sud-estice”, insistând pe o reconsiderare a istoriei românilor. Începând cu 1914, a devenit membru corespondent al Academiei Române, din 1915 a fost numit membru titular, iar în perioada 1929-1923, a deţinut funcţia de președinte al Secțiunii Istorice din cadrul Academiei Române.

În timpul primei mari conflagraţii mondiale s-a mutat, împreună cu familia, în România, și apoi în Basarabia, sprijinind organizarea refugiaților bucovineni și luptând cu mijloacele sale pentru realipirea Bucovinei la patria-mamă. În acest timp a susţinut și o bogată activitate de studiu istoric (a cercetat documente de la Biblioteca Academiei Române, iar la Chișinău a studiat arhivele din această provincie istorică). În luna noiembrie din anul 1918, a revenit la Cernăuți și a fost unul dintre participanţii activi ai Congresului General din 15/28 noiembrie, când s-a hotărât unirea fără condiții a Bucovinei cu România.

În perioada interbelică a fost parte activă a vieţii politice și culturale a provinciei. A fost președintele Partidului Democrat al Unirii, înființat la 15 septembrie 1919. În primul legislativ unit al României a fost ales deputat al județului Rădăuți. A fost senator, din partea Universității Cernăuți, în 1920-1922 și 1926-1927, iar din anul 1928, îndeplinind condițiile, a fost senator de drept.

A fost membru în guvernele de la București, în calitate de ministru secretar de stat pentru Bucovina, ministrul Lucrărilor Publice, ministru al Muncii, ministru al Cultelor și Artelor. După 1918 a continuat să activeze la Universitatea din Cernăuți, fiind, de altfel, primul ei rector după ce aceasta a devenit românească. A înființat, la Cernăuți, Institutul de Istorie și Limbă Română și a condus publicațiile „Junimea literară”, „Codrul Cosminului”, „Glasul Bucovinei” ș.a. Între 1940-1941, a activat ca profesor al Facultăţii de Istorie a Universității din București, iar în perioada 1945-1948, a fost director al Bibliotecii Academiei Române. A părăsit forţat Academia Română în 1948 la presiunea comunștilor.

Comuniştii l-au arestat și l-au trimis la Penitenciarul Sighet, fără judecată și a fost condamnat (1950-1955). A scris „Amintiri din închisoare”, ce s-au publicat postum în anii 2001 și 2003.

Artizani ai Marii Uniri, mari personalităţi din Transilvania, Banat, Bucovina sau Basarabia, au activat apoi în politica României Mari ca reprezentanţi ai regiunii sau în cadrul unor partide politice la nivel naţional. S-au adaptat repede politicii româneşti, cu o specificitate deosebită, cu numeroase metehne orientale, greco-bizantine sau turceşti. Instaurarea regimului comunist a însemnat pentru mulţi oameni politici şi de cultură încarcerarea, suferinţe şi chiar moartea. Dimitrie Onciul a trăit împlinirea visului naţional pentru care luptase şi a murit într-o Românie Mare. Ion Nistor a fost însă şi martor al prăbuşirii hotarelor României şi a cunoscut represiunea unui regim împotriva celor ce luptau pentru neam şi cruce. A murit la sfârşit de 1962, nefericit, într-o ţară nefericită şi cu speranţe puţine…

Prof. Dr. Daniel DIEACONU

FOTO: descoperă.ro; wikipedia