„Avram Iancu rămâne proiectat pentru totdeauna în lumina istoriei poporului român, una din figurile proeminente, un conducător de seamă a năzuințelor de veacuri, azi împlinite” – Horia Ursu

Demult, demult, funcționa în sistemul bancar românesc o bancnotă de 5.000 de lei, cu chipul lui Avram Iancu, pictată de Barbu Iscovescu. Paradoxal, după un anumit timp, pomenita bancnotă a dispărut din circulația financiară. Definitiv. În locul ei, au apărut niște „experți” numiți în popor „părerologi”, care au încercat să zdruncine un adevăr pe care românii și l-au însușit cu circa 200 de ani în urmă, acela că arhicunoscutul portret al lui Avram Iancu pictat de Barbu Iscovescu nu reprezintă chipul lui Avram Iancu. Deci, jos cu el! Dar pe cine reprezintă? Pe Axente Sever, un alt revoluționar de frunte al românilor. Cine a susținut această teorie dubioasă? Domnul Berti, un colecționar gălățean care are curajul să atace o problemă de istorie națională dar nu are responsabilitatea să semneze cu numele complet și corect, adevărat.

Adevărul e mai scump decât orice!

Ce argumente aduce dl. Berti că Avram Iancu nu e… Avram Iancu? Multe. Își implică familia în sprijinul spuselor sale. Aduce întâi o dovadă indirectă, făcând trimitere la un articol apărut în cotidianul „România liberă” din 4 februarie 1994, în care reșițeanul Matei Mircioane, care a studiat mai multă vreme chipul lui Avram Iancu, avansează ideea potrivit căreia cunoscuta imagine a „Crăișorului munților” îl întruchipează de fapt pe un contemporan (la fel de celebru) al lui Avram Iancu, pe pomenitul Axente Sever. Ce să credem noi, trăitorii anului 2024? Nu ne rămâne decât să-l ascultăm pe colecționar prezentându-și argumentele „științifice”. Despre ce este vorba? Despre un bust este vorba (30/20 cm) al lui Avram Iancu, executat în 1939, la Budapesta de către Lagos Nemethy, sculptor și pictor român de origine germană (în ciuda numelui unguresc) care a trăit în anii 1904-1972. Cine era L.N.? Ați ghicit, unchiul domnului Berti care și-a dedicat viața primei iubiri – sculptura, domeniu în care a avut, de altfel, numeroase realizări, fiind în paralel un pasionat colecționar și explorator. Absolvent al Belle Arte din București și Budapesta, Nemethy a aprofundat în paralel și istoria, călătorind foarte mult prin Egipt.

„Unchiul meu este cel care a făcut pentru prima dată în lume o echivalare a alfabetului latin cu scrierile runice și hieroglafice” (Sursa: Gabriela Cimpoacă „Un colecționar gălățean reia ideea unei posibile erori istorice”). Că își numește meritosul unchi un „cetățean universal” nu ne miră deloc. Toată „afacerea” pare o chestie familială, în care sunt implicate: Olga, soția colecționarului, L.N., unchiul și colecționarul.

Politica îi dezbină pe români

Cum o fotografie valorează „peste 1.000 de cuvinte” mă văd obligat să precizez că Avrămuț de la Vidra de Sus are mai multe „poze” făcute. În aceste „fotografii de epocă” apare în mod diferit: când cu alură de revoluționar (vezi bancnota de 5.000 de lei), ca un cavaleraș, scobit, firav și dedat conversațiilor de salon (vezi „Istoria lumii”), ca un bărbat bine clădit, sigur pe el. Ei, acum e acum! Cum a fost? Pe ce ne bazăm în afirmațiile noastre?

E drept că Lagos Nemethy a lucrat la Arcul de Triumf din București, Parcul Cișmigiu, Fântâna Miorița, Farul Cișmigiu… dar a fost preocupat și de istorie. A mers pe urma pașilor lui Avram Iancu până la Viena. A reușit să facă o reprezentare sculpturală a acestuia, pe bustul despre care vorbim? Seamănă Crăișorul Munților cu descrierile făcute de documentele bine cercetate? Greu de răspuns. Din nou, colecționarul gălățean răspunde în „doi peri”. Ascultați-l! „S-ar putea să nu fie acesta chipul lui Avram Iancu, așa cum l-a realizat unchiul meu. Dar să demonstreze altul că nu este”. Deci, bustul unchiului rămâne tot în picioare.

Cum casa colecționarului gălățean, Berti, era plină cu piese rare istorice, se obișnuise și cu bustul lui Avram Iancu. Se obișnuise cu privirea „aspră” pe care „o simțeam din când în când asupra mea”. Cu toate astea a încercat să riște, să vândă bustul. N-a mers până la capăt. N-a avut curajul. Casa lui Berti și a Olgăi (soția) găzduiește adevărate piese de colecție. Când le vezi, redevii copil, asculți poveștile cu sufletul la gură. Să nu uităm și viața lui Avram Iancu este o poveste tristă, cum are istoria neamului nostru. Vă mai amintiți Povestea Steagului dăruit de moți lui Corneliu Vadim Tudor? S-a dovedit a fi un simplu prapor de biserică, deci atenție mare la echilibrul problemei. Atenție!, fiecare fotografie este o fereastră către o lume trecută, de o epocă în care timpul părea că curge mai încet și viața e în armonie cu natura. De aceea, moții din Țara lor de piatră, la toate nunțile cântă „Marșul lui Iancu”. Hai să vă povestesc o nostimadă cu moți. Eram la o nuntă la „Colibele Haiducilor” din Piatra Neamț. Printre pietreni, din întâmplare și câțiva moți, rudele mirelui. După câteva pahare de tărie, moții adunați au început să cânte „Marșul lui Iancu”, că așa se obișnuiește la nunțile lor. Cum nunta se desfășura în „Epoca de aur”, tovarășii cu ochi albaștri au intervenit: „Alooo! Tovarășul! Unde te trezești? Ce cânți matale? Acolo?”. Moțul întrebat a răspuns: „Noi suntem din munții Apuseni și la noi la nuntă se cântă Marșul Iancului obligatoriu. Deci ne facem datoria față de strămoși. Am greșit?”. Bărbatul cu ochii albaștri, diplomat, s-a retras, bâlbâind niște scuze penibile. Sau poate de teama briștei moțești. După incident, l-am întrebat pe mire, pe moț: „Nu sunteți prea aprigi?”. Știți ce mi-a răspuns: „Noi moții suntem drepți și tari ca munții noștri!”. M-a impresionat!

Să nu uităm că Avrămuț din Vidra de Sus era școlit la Târgu Mureș și Cluj, a ajuns avocat cu leafă de la stat. Așa ceva se întâmpla rar pe vremea dualismului austro-maghiar. De aceea fac ungurii alergie când aud pronunțându-se Transilvania.

„Avram Iancu-crâmpeie din viața și vremea sa”

Ce este asta? O carte nouă, aniversară. Nu este o aniversare oarecare. Există și o hotărâre guvernamentală în acest sens. În 2024, se împlinesc 200 de ani de la nașterea lui Avrămuț Iancu. Paradoxal, nu este cunoscută data nașterii Crăișorului Munților. Se spune doar că „s-a născut la vremea cireșelor”. Probabil prin mai, sau poate o țâră mai devreme. Depinde de cum a fost vremea. Afirmația de mai sus nu trebuie să ne surprindă. Românii au și alte personalități remarcabile lipsite de date biografice: Horea Ursu din Albac, Mihai Eminescu… Suntem într-o puternică criză de mari personalități. Să nu vă mirați dacă citiți pe autobuze și pe panouri de propagandă electorală însemnuri spunând așa: „Paște fericit!” sau „Votați-l pe Spirache Necșulescu!”. Se poartă cu nonșalanță.

Avram Iancu a fost pentru noi unul din acei bărbați cu adevărat providențiali, ale căror merite pentru libertate, toți fanfaronii din lume nu vor fi în stare a le întuneca. Mulți au văzut în Iancu un pericol, un bețiv, un nebun, un indezirabil. Austriecii l-au considerat un instigator social, nobilii un dușman declarat, burghezii transilvani l-au nesocotit. Ilie Măcelariu, născut cu doi ani mai înainte de Iancu în Miercurea a fost coleg la „drepturi” cu Iancu, la Cluj, apoi împreună cu el la „Tabla Regească” de la Târgu Mureș în 1847, ca tribun. În timpul revoluției conduse de glotașii armați. Este prins de soldații lui Bem la Săcel și dus la Sibiu unde este condamnat la moarte. Bem îl grațiază. Între 1850 și 1860 este judecător la Sibiu, apoi „va urca treptele magistraturii și va ajunge reprezentant al poporului român, deputat de Pesta, fiind unicul care a încercat să vorbească românește acolo. Și Ilie Măcelariu, ca și Axente Sever trăiesc cât veacul” (Sursa: „Avram Iancu” – Horia Ursu).

Portretul lui Avram Iancu aflat astăzi la Galeria Municipiului Național de Artă este de mică dimensiune 0372 X 0272 și a fost realizat de Barbu Iscovescu în 1849. Eroul este înfățișat cu o căciulă brumărie cu fundul teșit și cu un vârf care se remarcă spre partea dreaptă: „El poartă o haină grea îmblănită, de culoare alb-verzuie care are figurații în stil decorativ, 10 nasturi mari pe cele două părți ale ei, o mulțime de nasturi mărunți. Capul înclinat ușor spre dreapta cu chimir lat, un fel de șerpar cu două pistoale” (Sursa: „Avram Iancu” de Ioan Georgescu). A fost pribeag în țara sa. „Ultima mea voință. Unicul dor al vieții mele este să-mi văd națiunea fericită pentru care după puteri am și lucrat până acum” (Testamentul lui Avram Iancu).

Cum cred cu naivitate în cuvintele rostite de semenii mei, m-am bucurat enorm când am aflat că în curând vom împlini două secole de la nașterea fiului de moț. Deja mă vedeam cântând „Marșul lui Iancu” cu românii de peste Carpați: „Astăzi în bucurie Românilor veniți/Pe Iancu în câmpie cu toți să-l însoțiți/Spălați armele noastre degrabă s-alergăm/Din locurile noastre pe dușmani s-alungăm!/Iancule mare, bravule tare”.

N-a fost să fie. Revista „Historia” ne anunțat că la toate punctele de difuzare a presei cartea „Avram Iancu, crâmpeie din viața și vremea sa” de Ioan Georgescu va apare numai la comandă. În cartierul Precista din Piatra Neamț a apărut primul volum. Din lipsă de clienți, a plecat la Bicaz. Nouă ne rămâne să citim articolul „Lecția de patriotism din Stațiunea Munților Băișoru”, organizată de moți în cinstea înaintașilor. Interesantul articol e semnat de Ionuț Țene, cercetător istoric la Primăria din Cluj și merge la inimă. Numai un moț poate scrie așa despre locuitorii din Zarand.

Prof. Dumitru RUSU