„O icoană curată” - Mitropolitul Veniamin Costache

Mitropolitul Veniamin Costache nu s-a născut în ţinutul Neamţului, dar a fost apropiat acestei zone, mănăstirii Neamţului, Văratecului sau Durăului. Pe muntele Ceahlău, vechiul nume al Izvorului Rece, cel de lângă mănăstire, era Fântâna Mitropolitului, el a urcat aici şi a sfiinţit apa rece ca gheaţa. Se spune că l-a însoţit, deşi bătrân fiind, pe domnitorul Mihail Sturdza în ascensiunea sa pe munte. L-a avut slujbaş pe celebrul haiduc Ioan Pietraru din ţinutul Neamţului, pe care l-a scăpat odată de la moarte, dar la a doua osândă a reuşit să obţină iertarea prea târziu, laţul spânzurătorii se strânsese. A dorit să ajute Mănăstirea Pionul împotriva boierilor Cantacuzini, dar nu a reuşit, a prigonit schitul Durău la început, dar apoi devine unul dintre sprijinitorii săi.

S-a născut la 20 decembrie 1768, la Roșiești, în ținutul Fălciului. S-a călugărit în 1784, ajunge ieromonah la Mitropolia din Iași, în 1788, egumen la mănăstirea Sfântul Spiridon din Iași, la 1789, episcop de Huşi, la 1792, apoi de Roman, la 1796, și mitropolit al Moldovei, începând din 1803. A închis ochii la 18 decembrie1846, la Mănăstirea Slatina, unde a și fost înmormântat, mai apoi osemintele fiindu-i mutate la Iași.

Veniamin era fiul clucerului Grigoraș Costache zis Negel și al Ilincăi Cantacuzino, proprietar al mai multor sate din Moldova, printre care Roșiești, Mălăiești, Tupilați, în ținutul Fălciu, cel din urmă sat fiind moștenit de însăși mitropolitul și cedat fratelui său Șerban Costache-Negel. Preotul Constantin Bobulescu, care a cercetat viaţa şi opera mitropolitului, scria la 1933: „Deși trăgându-se de pe tată ca și de pe mamă din două neamuri mari și vestite, Costachi și Cantacuzino, înconjurat de văduve și orfani, scăpătați și mișei, scăldat în lumina de candele în care a crezut și învăluit de fumul tămâiei și al smirnei, cu ochii scăldați în lacrimile cuvioșiei și ale smereniei nefățărite, Veniaminul inimilor noastre pare a trece din lumea materială egoistă și pătimașă către o beatificare, pe care timpul i-o verifică și i-o afirmă. Nu mai avem de a face cu un Veniamin, șeful suprem al autorității eclesiastice și al lucrurilor mărunte omenești, ci un Veniamin simplu, milos, blând și bun temându-se și de umbra lui și departe de el apucăturile de despot cu priviri crunte pentru clerul de sub oblăduirea sa, de cuvinte mieroase în cuvântări pregătite și de mașinații diabolice cu intrigi bine țesute… nu numai că pare a fi ca un ultim model al vieții austere, chinuită în gânduri de neperfecțiunea ei și încercată în munca grea a cărturăriei strict bisericească, dar din mișcările ființei lui prinsă în angrenajul multiplu și încurcat al vieții se degajează acea blândețe evanghelică care robește, ridicându-ne în sferile senine ale celei mai sfinte spiritualități, din care trebuie să trăiască biserică a lui Hristos. Și el a greșit ca noi, dar transfigurat de bunătate și umilință”.

Mitropolitul Veniamin a inițiat dezvoltarea învățământului, pentru care domnitorul Alexandru Moruzzi a emis hrisovul din 1803, care prevedea instituirea unei eforii pentru conducerea școlilor, alcătuită din mitropolit și doi boieri mari, înființarea a șase școli ținutale în principalele orașe ale Moldovei, deschise deopotrivă și pământenilor și străinilor, atât celor cu stare materială, cât și copiilor săraci, pentru care a instituit un număr de burse. Încă din 1803, a înființat Seminarul Teologic de la Iași, s-a ocupat de bunul mers al școlilor, ajutându-i pe cei studioși, precum Gheorghe Asachi și Gheorghe Săulescu, pe care i-a trimis în străinătate să-și continuie studiile. A tradus și tipărit cărți necesare bisericii și învățământului.

Din cauza condițiilor istorice vitrege, mitropolitul Veniamin a fost de două ori caimacam, iar la intrarea rușilor în Moldova s-a retras până la 1812, când a revenit ca mitropolit. Curând însă au venit împrejurări nenorocite atât pentru țară, cât și pentru dânsul. La 1821, în vremea Eteriei, conducerea țării rămâne în mâna mitropolitului, care a ascuns în clădirea Mitropoliei pe cei prigoniți. În cele din urmă a fost nevoit să plece la Chișinău, de unde s-a reîntors, după restabilirea liniștii. La 1833, a inițiat construcția catedralei mitropolitane din Iași, care avea să fie refăcută ulterior, în vremea mitropolitului Iosif Naniescu și a regelui Carol I, la 1886, în forma actuală. La 1842, s-a retras la Mănăstirea Slatina, unde a murit după patru ani.

Nicolae Iorga i-a închinat un emoționant portret, cu prilejul pomenirii sale, în 1904, „O icoană curată: Mitropolitul Veniamin Costachi”. Scria astfel: „El n-a fost, ca unii episcopi şi mitropoliţi ardeleni, o întrupare a neamului nostru, în nevoile şi speranţele lui, şi n-a luptat în rândurile mirenilor sau în fruntea lor pentru învierea şi neatârnarea ţării şi a poporului său. N-a fost un om al războiului care cucereşte şi mântuie, şi duşmanii noştri nu s-au temut înaintea lui. Scaunul lui de arhiereu n-a ajuns un înlocuitor al vechilor tronuri mândre din vremea vitează. Energia, hotărârea, ca şi asprimea soldatului au fost străine de dânsul. […] Oricât ai vrea, nu vei putea găsi o mare pagină caldă, clară, nemuritoare, flamură veşnică a sufletului bun şi curat, pe care s-o torni în bronz, scriindu-i dedesubt numele ca pe soclul unei statui. Ca şi puterea şi firea lui întreagă, scrisul harnicului tălmăcitor era smerit şi sfios. Tablele legii pentru vremi noi nu le putea da el. Însă, dacă ai fi întrebat acum şaizeci-şaptezeci de ani, în Iaşii lui Mihai Sturdza voievod, în care trăiau însă, pe lângă mulţi tembeli şi zvăpăiaţi, şi atâţia oameni cu frumos caracter şi cu multă râvnă pentru cele bune, atâţia bătrâni cuminţi şi atâţia tineri gata de multe jertfe, dacă ai fi întrebat pe boierul de modă veche ca şi pe studentul din Paris, pe creştinul dreptcredincios ca şi pe evreu chiar, cine e omul cel mai bun din Moldova ei ar fi răspuns într-un glas: părintele Veniamin. Dacă ai fi cercetat pe lângă aceiaşi oameni care e omul cel mai harnic din ţară, acel care nu lasă nicio clipă fără o întrebuinţare folositoare altora, ţi s-ar fi arătat în căsuţa săracă a vechii mitropolii dărăpănate un bătrân călugăr de aproape optzeci de ani care-şi mai aprindea candela vegherilor pentru a câştiga şi a împărtăşi învăţătura scripturilor, care i se părea lui călăuza cea mai sigură pe grele drumuri ale vieţii. Dacă ai fi vrut să ştii care e cel mai sărac, cel mai lipsit, cel mai vândut de dator dintre făcătorii binelui care se vede şi al multului bine pe care nu-l ştie nimeni, ţi s-ar fi şoptit acelaşi nume venerat al octogenarului mitropolit. […]. Veniamin nu venise din bordei ţărănesc sau de peste munţi, ca atâţia dintre cei mai mari păstori ai bisericii moldovene. Leagănul lui fusese pus, în mijlocul sărbătorilor de iarnă ale anului 1768, sub un acoperământ boieresc din Roşieşti, în ţinutul Fălciului. Tatăl pruncului Vasile se chema Grigore Costachi, un boier ca oricare, coborâtor din străbuni îndrăzneţi şi lacomi de putere, de moşii şi averi, din răzăşi de la Tutova. Copilul era să samene însă din partea mamei, o Cantacuzină, Maria, al cărei tată, Dinu, venise de la munteni; în acest neam de împărătească obârşie, ambiţia faptelor mari şi aplecarea spre binefaceri fusese o moştenire obişnuită şi strămoşii Mariei, Constantin postelnicul şi Elena, fiica lui Radu vodă Şerban – din care, astfel, se cobora Veniamin – se înfăţişează urmaşilor ca o pereche sfântă. […]. Mitropolit ajunse Veniamin la moartea lui Iacov [Stamati]: fu ales la 15 martie 1803. Domn ajunse atunci unul dintre cei mai buni fanarioţi, Alexandru Moruzi, care-şi măritase sora cu Răducanu Roset şi guverna neobişnuit de bine, în sensul românesc şi moral. Veniamin ştiu să profite de acest noroc: încă din 1804, el îl făcea pe domn să întemeieze o şcoală specială pentru preoţi, un seminar pentru şaizeci de copii, poate după modelul aceluia despre care auzise mitropolitul că funcţionează la Blaj. Domnul recunoaşte pregătirea neîndestulătoare a preoţilor şi, pentru a remedia, el întemeiază la Socola – de unde călugăriţele fuseseră strămutate la Agapia – o şcoală de preoţie, cu dascăli mulţi, care să fie pentru învăţătura feciorilor de preoţi şi diaconi. El se ocupă şi de cărţile de şcoală, cărţile bisericeşti, care vor trebui traduse, şi de profesorii şi dascălii psalţi, care vor trebui căutaţi. În luna următoare, numind epitrop pe Veniamin, el acorda pentru întreţinerea instituţiei suma de 2.500 de lei din vistierie. […]. Avem testamentul, în care el aruncă o privire de îndreptăţită mulţămire asupra lungii lui vieţi de nobile străduinţe ce se încheie astfel: Asupra valurilor vieţei mele, trebuinţa cere să păstrez o desăvârşită tăcere, pentru că multe pricini din aceste sunt cu anevoe de spus, multe nu se pot spune, şi multe nu vroesc nici a le pomeni însumi… Totul ce mi-au stat prin putinţă am făcut, şi cu sfatul şi cu fapta, ca să sporesc, şi sufleteşte şi materialiceşte, înflorirea Sfintei Besărici şi patriei. Şi pentru unile minute, în care poate am fost îndoit dinaintea puterniciei sau a ademenirilor, însuşi Domnul o ştie cu câtă căinţă şi înfrânare petrec anii aceşti din urmă ai păcătoasei mele vieţi”.

Prof. dr. Daniel DIEACONU

FOTO: Lumina

END