Colțul suporterului mai puțin rătăcit/necăjit / Hai în Mexic/SUA/Canada!

Aventura fotbalistică din Germania verii lui 2024 s-a încheiat. Prematur, am putea zice. Sau peste aşteptări, zicem tot noi. Şi parcă mai cu acoperire. Căci fotbaliştii noştri şi-au depăşit limitele, suporterii şi-au depăşit limitele, s-a creat o coeziune, o mândrie naţională. Şi parcă şi speranţele noastre au mai multă acoperire şi privim mai limpede spre un nou mondial şi să ne amintim că ultima prezenţă românească a fost în… 1998. Dar tot noi vom zice: din 1938 nu ne-am calificat până în 1970, iar apoi abia în 1990. Să fie oare o ciclicitate a calificărilor României? Să fie rândul „generaţiei de suflet”?!

Primele trei calificări au fost ale unor generaţii interbelice, cosmopolite, ultraromantice, cu fotbalişti semiprofesionişti, adevărate aventuri cu un impact deosebit la public datorită unei prese fecunde şi entuziaste. Calificarea din 1970 era a unei perioade considerate de istoriografia românească drept una a „destinderii interne”, a unui Ceauşescu vedetă politică internaţională după îndrăzneala din 1968. A fost a unei generaţii extraordinare, dar care a avut nenorocul „Gropii cu lei de la Guadalajara”, cu o Anglie campioană mondială, cu Bobby Charlton sau Bobby Moore (ne amintim cu drag cum şi-a pierdut punctele cardinale în faţa fentelor lui Dumitrache), cu o Brazilie ce avea pe Pele, Tostao, Jairzinho sau Carlos Alberto. Iar Cehoslovacia nu era nici ea chiar fitecine. Şi, nota bene, i-am înfrânt. Dar nu a fost de ajuns. Nici Pele nu l-a iertat pe Rică Răducanu, deşi putea să-l ierte pe brazilianul nostru (precursor demn al lui Higuita, alt portar surprins în ofsaid).

În 1989 România se califica din nou, într-un noiembrie cenuşiu, şi a jucat în 1990 ca reprezentantă a unui popor liber, cu steag fără stemă. Dar poate că libertatea lui 1990 a făcut ca echipa (după părerea mea mai bună ca cea din 1994!) să nu se poată concentra 100% la fotbal. Era greu cu atâţia impresari care mişunau prin cantonament, ziarişti, televiziuni, mirajul maşinilor de lux, a teancurilor de dolari, a cazinourilor, a fetelor…

O generaţie mai coaptă juca în 1994. Un regret mare pentru mulţi: absenţa lui Sabău. Şi atâţia de „Dacă…”. Vă sugerăm să vedeţi filmul acestei generaţii. Şi a fost bucurie, multă bucurie… şi suferinţă, încă pe-atâta, lacrimi, multe lacrimi. Precum cele ale unui Răducioiu, ce dăduse două goluri cu Columbia, două cu Suedia, a băgat-o în aţe şi din penalty. Şi care hohotea cu faţa ascunsă-n iarbă.

La 1998, Adrian Ilie începuse a arăta de ce i s-a zis „Cobra”, Hagi încă mai putea, iar SuperDan de la Chelsea i-a îngropat pe englezi. Dar ne-am trezit la al doilea meci cu o echipă de „păpuşi Barbie”, un pariu neghiob de „blonzi”. Cu un Iordănescu parcă mai puţin riguros şi mai sentimental. Şi s-a terminat în faţa Croaţiei. S-a terminat pentru 28 de ani, cifră sigură, dar putem spera că acest blestem (sau neputinţă) se va sfârşi. Poate ne-a legat vreo vrăjitoare de calificare…

Am fost în 1970 în Mexic, în 1994 în SUA, ce-ar fi să mergem iarăşi?! Hai în Mexic/SUA/Canada! (Daniel DIEACONU)