Colțul suporterului rătăcit/necăjit. Despre o „Portocală mecanică”

Înfruntarea României cu Olanda a născut o mulţime de opinii, care de care mai năstruşnice. Dacă România a fost în ultimele decenii o adevărată „naşă” a Angliei (o mare putere fotbalistică), putem spune fără greş că Olanda ne-a „năşit” parcă cel mai bine şi asta nu ne-a făcut să spunem mai reverenţios: „Sărut mâna!”. Din 14 jocuri am reuşit să învingem o singură dată, la Constanţa, când Piţurcă a cerut ajutor de la „râu, ram” şi… vânt. Iar Dorin Goian împingea mingea în poartă, iar generaţia lui Chivu şi Mutu mergea la Europeanul din 2008. Unde dădea din nou de Olanda, o echipă deja calificată, care juca cu prudenţă în vederea meciului din sferturi, dar România a fost neputincioasă. Nu s-a putut…

Olanda poate fi considerată cea mai bună echipă fără mari trofee. Zicem aceasta după ce ştim despre cele trei finale de campionat mondial pierdute, de semifinale, de sferturi. Un trofeu major are totuşi în vitrină: campioana Europei în 1988, vârful unei generaţii cu Van Basten, Gullit sau Rijkaard. Cu televizoarele „Sport”, urcaţi pe dealuri, încercam să vedem la „ruşi” selecţionata batavă ce funcţiona ca o adevărată „portocală mecanică” sub bagheta lui Rinus Michels. Era înfrântă în grupe de URSS, ce avea o echipă excelentă cu Dasaev, Belanov, Zavarov, Protasov, condusă de Lobanovscki, dar se răzbuna în finală prin golurile lui Gullit (cu capul) şi Van Basten (voleu magnific). Dar în 1990, super echipa olandeză dădea în optimi peste o echipă la fel de performantă: Germania, ce avea scheletul tactic pe tripleta de la Inter Milano: Bremhe, Mathaus şi Klinsmann. Tripleta Interului învingea tripleta Milanului, amintită mai sus. Să coborâm în istorie, la Ajax-ul, cu trei Cupe al Campionilor, care oferea echipei naţionale un grup în jurul căreia se forma o echipă a „fotbalului total”, cu un artist al balonului, Johaan Cruijff, câştigător, la fel ca Van Basten, a trei Baloane de Aur. Dar în 1974 pierdea finala în faţa unei echipe a Germaniei condusă din teren de Franz Beckenbauer, „Kaiser-ul”, şi care avea în avanposturi pe Gerd Muller, un golgeter înnăscut. În Argentina, 1978, pierdeau o nouă finală în faţa ţării gazdă ce-a scos din joben un golgeter-factotoum: Mario Alberto Kempes.

În jurul Ajax-ului din 1995, câştigătoare de Cupa Campionilor, se năştea o nouă „portocală mecanică”, cu Sneijder, Van der Vaart, Robben, Van Persie, Berkamp, Kluivert, ce pierdea o nouă finală: 2010, în faţa Spaniei ce etala un fotbal izvorât din ideile implementate de Cruijff la Barcelona. Şi în Brazilia, 2014, pierdeau în semifinale în faţa Argentinei la penalty-uri. O Argentină ce-a şchiopătat meci de meci, iar Olanda încântase până atunci. Oare cum s-or fi simţit suporterii olandezi, cei de 50-70 de ani, care au prins cele trei finale?! Suporterii ne-olandezi nu pot decât să fie mulţumiţi că au putut fi martori ai fotbalului oferit de Cruiff, Krool, Gullit, Van Basten, Koeman sau Robben şi Berkamp. Un fan al Olandei, al lui Van Basten şi Berkamp, cel ce prezintă această opinie, doreşte succes echipei, dar nu şi atunci când întâlneşte România şi de ce să nu sperăm că procentul de acum, total nefavorabil, poate fi îmbunătăţit de această echipă care se naşte în zbuciumul acestei veri?!

(Daniel Dieaconu)

FOTO: www.frf.ro