„Quod licet Jovi, non licet bovi” (”Ce-i îngăduit lui Jupiter, nu este îngăduit unui bou”) – Proverb latinesc

Puțini dintre noi știm cum a dispărut ultima frumusețe a Iașului romantic: Ana Șubă (vezi fotografia în ”Monitorul de Iași” din 10 august 1995). Cine a fost Dulcica? O simplă absolventă a Conservatorului din orașul cu 300 de biserici. După absolvire, și-a încercat norocul la Viena, unde a devenit specialistă „în operete”. Apoi a fost invitată de yankei la Hollywood, pentru a da probe la filme. Se părea că fata cea frumoasă din Tătărași va ajunge vedetă mare. N-a ajuns. Era prea săracă. Bogații nu i-au primit niciodată la masă pe cei sărmani. Când zicem niciodată, ne referim și la vremurile de astăzi.

Ana era frumoasă, dar săracă

S-a întors în „dulcele târg” și s-a căsătorit cu actorul Nicolae Șubă, un mare artist de la Teatrul Național din Iași. De ce-l numim „mare”? Pentru că era cult, iubea paharul, știa bancuri multe și interpreta cel mai bine pe Cetățeanul turmentat din „O scrisoare pierdută”. Era un fel de Miluță Gheorghiu pentru Chirițoaia. Celebrul artist a trăit între 9 octombrie 1897 și 10 octombrie 1971 pe str. Trompetelor din Tătărași-Iași. O legendă a acestui oraș, cu care te întâlneai zilnic în anii studenției pe str. Lăpușneanu, în primele cincinale comuniste. Că nici astăzi Cetățeanul turmentat nu știe cu cine să voteze și calcă alături, nu ne miră deloc. Ce noi, pietrenii, am excelat? Ne-am ales doar primari gospodari?

Să ne întoarcem la Cetățeanul turmentat, interpretat „magistral” de actorul N. Șubă. Era om de gașcă, se băga în toate treburile teatrului și a colaborat bine cu toți directorii. De pildă, pe vremea directorului Ionel Teodoreanu, când pe scândura teatrului triumfa Chirițoaia lui Miluță Gheorghiu, teatrul avea printre „salariați” și un curcan, folosit drept peșcheș pentru ispravnic. Cel care manevra curcanul era N. Șubă. El, și numai el, îl aducea la ascultare totală de partenerii de joc. Era curcanul cizmarului Petre Negoiță, vecin în Albineț cu Miluță. Pentru succes la public, „farmazoana” încăleca și un cal bătrân alb, de la pompieri. „E castrat, sărut-mâna cucoană”, o asigura același N. Șubă. „N-aveți nici o teamă!”. „Nu de asta mi-e frică bre, ci să nu mă facă de batjocură, trântindu-mă între mârlani”. (Sursa: Aurel Leon, „Umbra”, vol I, pag. 62).

Dispunând acasă, în Călărași, de o bibliotecă deosebită, Ana Șubă și-a format o cultură foarte închegată, punând mult suflet în conversații la nivel elevat. De altfel, prin soțul ei, a avut legături cu oameni de litere și de cultură. În epocă, era considerată o frumusețe „de zile mari”, după care meritai să întorci capul pe Lăpușneanu. Bârfitorii de mahala pretind că a fost încununată și cu titlul de „Miss Iași”, după cum era moda timpului. În ciuda faptului că nu disprețuia paharul, N. Șubă a fost un om foarte cult și un mare-mare actor, iar soția sa o fermecătoare animatoare. Nu iubea funcțiile. Era un bășcălios prin naștere. Cei doi Șubă au format un cuplu trist, dar celebru. Ea a eșuat în muzică și dans, el în politică, n-a ajuns niciodată primar ca Pogor. Ea a murit la peste 90 de ani, cu visurile neîmplinite, el mai devreme, din cauza șprițului prelungit cu amicii, la „bodega teatrului”.

Nefăcând politică nici unul, nici altul, n-au stat în atenția alegătorilor, dar au rămas în amintirea oamenilor care iubeau frumosul. De ce n-au făcut politică? Nu le-a plăcut. Oamenii politici pot să facă greșeli, pentru că sunt oameni, implicit supuși erorii, cum spune Scriptura, și pot să facă gafe. Nu sună mai frumos vorbele „Sărac, dar curat!”, rostite cu convingere de nea Nelu? Hai să bem o cafea pentru că stârnește la vorbă. Să discutăm despre „Zoe cea bărbată”, că e „damă bine”! N-am zis eu!

Un cocoș „director!

În 1910, când conu’ Mihail Sadoveanu a venit director la Teatrul Național din Iași, a mai „prins” și actori din vechea gașcă. L-a apucat și pe C. Vernescu-Vîlcea, considerat de Caragiale drept cel mai autentic jupân Dumitrache. Că alții îl consideră „primul” pe Ștefan Ciubotărașu, asta-i altă problemă. Poate Ciubotărașu se laudă în „Destinul unul artist”, că și actorii ăștia sunt niște tromboniști. Nu vă rămâne decât să recitiți „O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale. Un lucru e clar: C. Vernescu-Vîlcea a jucat piesa amintită, cu mult succes, în codrii Vasluiului, pentru banda haiducului Stoica. Și a mai făcut o trăsnaie: și-a luat cocoșul proprietate de acasă în turneele făcute prin Botoșani și Dorohoi. Cum artiștii de la teatru erau transportați în plimbările lor cu un vagon CFR, acesta era tras pe o linie moartă și acolo zăcea. La terminarea spectacolului, actorii din trupă nu nimereau niciodată vagonul dormitor. Și atunci, Vernescu a șterpelit cocoșul de acasă. Îl ținea într-o cușcă și acesta, când îi venea timpul, cucurigea și atunci actorii trupei nimereau dormitorul. Dacă erau bahici, veneau mai greu. Stăpânul cocoșului, dl. Vernescu, avea grijă mare când pleca în turnee. Se adresa soției foarte serios. Cam așa: „Măi femeie, ochii și cocoșul care ne arată drumul! El este directorul nostru”. Și uite așa împintenatul devenea „director”. Lucrul îl deranja pe Sadoveanu care întreba: „De ce director, dl. Vernescu?”. „Fiindcă ne arată direcția cea bună”.

De ce îl deranjau pe Zimbrul Moldoveni aceste aluzii? Avea și el prieteni, îndeosebi actorii „trăsniți”. Făcea haz împreună cu actorii. Sadoveanu îi considera pe actori ca pe niște copii bătrâni. De exemplu, State Dragomir, bătrânul, a dus împotriva lui o campanie de presă, acuzându-l că nu se ocupă de treburile teatrului, că stă la Fălticeni și scrie. Conu’ Mihai a tăcut, a iertat și și-a văzut de treabă. S-a înrudit cu actorii. I-a plăcut ca nepoata lui, fiica Liei, Smărăndița să fie artistă. Sadoveanu considera scrisul artă, în general, un lucru oarecum tainic, o inițiere prin care poți intra în legătură cu „universul fără fund, cu cele mai adânci generații”.

Un actor cu orgă în gât

Nicușor Veniaș a fost un actor de nota șapte, bun la toate, temător să iasă cumva în evidență. Tot timpul parcă cerea iertare că există, că face umbră pământului. Datorită modestiei, a fost considerat un actor de duzină, necesar și atât. Plasă, nene. Plasă! Tipul a fost „grande” și a dovedit-o! La admiterea în facultate a declamat „Regina ostrogoților” și le-a luat caimacul celor din comisie: Agatha Bâvrescu, maistrul Codreanu și Otilia Cazimir. Inspectoarea din Roman a și consemnat: „D. Veniaș are un glas excepțional de cald, pătrunzător, cu accente interioare, care-l ajută să joace în registru sobru, stins”. Restul asistenței este mai laconic: „Bărbatul ăsta are o orgă în gât!” (Sursă: „Retragerea de pomină din teatru a lui Nicușor Veniaș” – Monitorul de Iași). Și George Lesnea, l-a încondeiat ca fiind deosebit. Ascultați-l!

„Pot să spun numai atât, / Mi-au șoptit vreo două fete / Că tu ai o orgă-n gât, / Lângă ea, însă-un burete!”

În rest, ca om era vai de capul lui. „O zdreanță de bărbat”, un „pirpiriu prăpădit”. Era un mister unde încăpea atâta volum.

Rolul visat de orice actor este Hamlet. Veniaș n-a visat niciodată la acest rol, dar unde a fost pus, s-a descurcat. Foarte bine chiar, vezi piesa „Cele două orfeline”, unde a interpretat rolul lui Piedro. Nicușor Veniaș a ieșit la pensie în 1968, când a dat spectacol de adio „O noapte furtunoasă” de nenea Iancu și a ținut ca în spectacol să fie și vechiul lui prieten, Ștefan Ciubotărașu (jupân Dumitrache).

Cum s-a retras Veniaș din viața teatrală? Ne povestește singur. L-a pus jos boala: „În urma unei intoxicații grave, a fost internat în spital, în clinica prof. dr. Bart, la bolnița Pașcanu din Tătărești. Nu prea am avut eu niciodată o condiție fizică prea bună, dar atunci ajunsesem cum se spune, numai piele și os. Se părea că nu mai aveam mult de trăit. Cazul meu era cunoscut în tot spitalul, toți așteptând obștescul meu sfârșit”. Și atunci a zis „Gata!” și a renunțat să se urce pe scenă. Și-a anunțat retragerea, care a devenit de pomină pentru că a durat vreo patru zile. Primo tempo: l-a invitat pe Ștefan Ciubotărașu la Iași, pentru că erau buni amici. Secundo tempo, l-a luat la braț și l-a plimbat prin toate „bombele” din Tătărași. Seara, când au apărut în cabine, aveau atâta bună dispoziție încât au contaminat întreaga echipă iar pe măsură ce spectacolul se desfășura, cei doi mari actori au fost aplaudați până la epuizare. Terțio… Ultima întâlnire cu publicul ieșean a fost de pomină. Nicușor Veniaș a plecat cu adevărat din viață într-un început de iunie 1978, revenind la Iași în liniștita grădină a Eternității, vecină cu spitalul Pașcanu. Toată viața a „supt” numai „vin de grădină”. Lichidul pomenit se găsea din belșug la vestita crâșmă din Tătărăști.

Pe vremea studenției mele, acum 62 de ani, la orice spectacol, Teatrul Național din Iași respecta un ceremonial impresionant. După ce cocheta sală de spectacol se umplea până la refuz cu spectatori, se stingeau toate luminile. Un artist, cu o voce răsunătoare, recita după ultimul gong:

„Dulce Moldovă, țară de jale, / Ah, în ce stare tu ai ajuns! / Lasă-mă a plânge rănile tale / Căci până în suflet mă simt pătruns!”

Curajoase vorbe pentru vremurile lui Ghiță Dej, dătătoare de speranță. Din păcate, Moldova nu s-a urnit din loc. Deși la conducerea Moldovei s-au perindat destui primari. Unul mai grozav ca altul. Cum a fost posibil așa ceva? Simplu. Pentru că fotoliul de primar este o ofertă, nu se cerșește. Ofertanții, electorii, nu și-au găsit primarul potrivit, omul potrivit și atunci s-a hotărât pasul pe loc. Când ne vom trezi din letargie? Poate anul acesta… Doamne ajută!

Prof. Dumitru RUSU