„S-a scris mult despre Maria Tănase, needificator. Melodrama, sentimentalismul, senzaționalismul ieftin au făcut neclară imaginea unui personaj oarecum intrat în legendă” – Alex ȘTEFĂNESCU

Pentru cei mai mulți dintre sapienși, vocabula Maria înseamnă cea mai frumoasă mamă, soție, fiică, nepoată. Oare chiar așa e? Maria este fabuloasă, gingașă, iubăreață, dar poate avea și ochii verzi. Și atunci se schimbă lucrurile. Unde vreau să ajung? Am în față o carte, apărută la Editura Corint, la recomandarea Revistei Historia. Cum se intitulează? „Maria Tănase, artista, omul, legenda”. E semnată de istoricul Stejărel Olaru. Cine are curiozitatea s-o lectureze va afla multe răspunsuri corecte la problemele cu suspans, comentate, dificile.

Un debut incredibil

15 noiembrie 1938 în București, cârciuma de cartier „Neptun”. Aici se perfectează contractul de funcționare între noua „guristă” Maria Tănase și noul patron. Conform noilor reglementări, solista de muzică populară trebuie să cânte în fața consumatorilor seară de la seară, de la orele 23:00 până în zori. Retribuția: 4.000 de lei pe noapte. Cine era solista? O fetișcană frumoasă și plăpândă, născută la 25 septembrie 1913 din părinții Ion Coandă Tănase și Ana Munteanu Tănase. A absolvit cursul primar la Școala nr. 11 Tabaci în 1924, apoi a intrat la Liceul „Ion Heliade Rădulescu”.

„Până în 1932 am stat acasă și am ajutat părinții la muncă”, narează ea.

A mai fost casieriță la una din prăvăliile fraților Herdan. Nu s-a simțit atrasă de școală, așa cum recunoaște și ea, din cauza corigențelor la matematică și franceză. Se părea că viața sa va fi legată de mahalaua cărămidarilor, unde a văzut lumina zilei. A salvat-o talentul, vocea. Așa a ajuns la Teatrul „Cărăbuș” și de aici a zburat. La restaurantul „Neptun” a admirat-o „toată literatura română de după război”. Citește: Liviu Rebreanu, Victor Eftimiu, Cezar Petrescu, Ion Minulescu, Vasile Voiculescu, Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu, Ion Pillat… Alături erau mesele muzicienilor și actorilor precum Nicolae Vlădăianu și colegii lui de la renumitul teatru „Alhambra”: tenorul George Folescu, Dinu Bădescu sau Viorel Chicideanu. Toți strigau entuziasmați: „Haideți s-o ascultăm pe Maria Tănase”. Era îmbulzeală mare. Nu toți amatorii de distracție prindeau locuri la masă, își amintea Erhei Ferdinand, frizerul care a coafat-o pe Maria timp de două decenii. Intra cine putea. Mai ales cei cu relații. Prezența în mijlocul chefliilor a lui Iuliu Maniu, președintele Partidului Național Țărănesc și fost prim ministru a creat vâlvă în tot orașul. Evenimentele erau cât pe ce să „explodeze” când marele lider politic a invitat-o pe cântăreață la masa lui, unde i-a oferit un coș de violete, discutând timp îndelungat. Probabil că în acest haos a apărut și Maurice Negre printre clienții restaurantului „Neptun”. Evident, însoțit de alți ziariști și diplomați francezi la o porție de gură-cască. Fascinat de vocea ei magică și de privirea ei ademenitoare s-a produs impactul, „dragostea la prima vedere”. Paradoxal, povestea lor de dragoste va dura mai bine de trei ani și jumătate, până în vara anului 1942.

De ce îl suspecta siguranța statului pe jurnalistul francez?

Cine era de fapt Maurice Negre, primul iubit „extern” al Mariei? Era ziarist francez și lucra la cea mai mare agenție de presă din lume, Havas, înființată în 1835, la început sub forma unui simplu birou de traduceri. În 1930, Havas se transformă într-o respectabilă instituție de presă, având 26 de agenții și 100 de corespondenți și birouri în străinătate. Începând din martie 1939, se vădește din ce în ce mai mult că activitatea sa nu se mărginește numai la jurnalistică, ea extinzându-se și la domeniul informativ propriu-zis, respectiv culegea informații, de ordin politic și militar pentru Biroul 2 francez și pentru I.S. – Intelligence Service britanic. Activitatea sa informativă viza în primul rând influența germană în România, raporturile româno-germane. Iată în ce belea l-a băgat cea mai îndrăgită artistă din România pe ușuraticul spion francez. E clar că Eugen Cristescu, șeful Serviciului Special de Investigații cunoștea „cazul” în detaliu. După arestarea ziaristului franțuz, acuzat de spionaj, liniștea Mariei „s-a spart în bucăți”. A făcut tot ce este posibil să-l scoată de după gratii. În cartea „Maria cea fără de moarte”, semnată de Gaby Mihăilescu, sunt precizate eforturile pe care le-a făcut românca pentru salvarea spionului încolțit de naziști. Practic, le-a dat tot ce avea: „pianul, mașina, două haine de blană… rămânând pușcă, goală”. La 24 iunie 1942, ex-spionul eliberat cu contribuția Mariei, Maurice Negre a pășit pentru ultima oară în Gara de Nord din București, urcându-se în trenul ce pleca spre Budapesta. Chiar dacă a scăpat de nemții din România, viața lui Negre a continuat să fie aventuroasă. Se pare că n-a regretat-o pe Maria.

Cum a ajuns Maria „o floare strălucitoare”?

Simplu de tot. La acele vremuri interbelice, la București trăiau sute de fete frumoase și istețe. Printre ele, a apărut și Maria, o floare sălbatică în mijlocul verdețurilor fructelor cultivate de Moș Tănase de la „Cărăbuș”. Moșul căuta fătuci frumoase, talentate, dispuse la orice. Așa a apărut și Maria, cel mai interesant produs al interpreților de muzică românească din ultimii 30 de ani. „Duminicile, venea la noi acasă, aducându-ne trufandale, vreun cantalup parfumat, ori prune brumării de alea pârguite din recolta părintească”. (Povestea Anton Mânzatu, un băiat de gașcă). Adevăratul „formator” al Mariei a fost Harry Brauner de la Arhiva de Folclor, un om cu vastă experiență în domeniu. El a fost vrăjitorul care a făcut-o pe neexperimentata fată de mahala să devină „Cea mai strălucitoare stea de pe cer”. Prima întâlnire dintre cei doi a fost o „fâstâceală amuzantă” în care a excelat eleva trimisă cu recomandare. După câteva zile, micuța Maria a revenit la profesorul Brauner și, culmea, pe nesimțite, și-a dat drumul la glas.

„A cântat o melodie tristă, nostalgică, foarte greu de executat datorită ornamentației bogate și pronunțatelor glissando-uri”, își amintește marele Harry.

„Al doilea cântec, Neghiniță dragă, îl învățase de la mama ei, venită din județul Făgăraș, de sub poalele munților. Îmi era bine cunoscut. Îl culesese cu prilejul monografiilor sociologice ale prof. Dimitrie Gusti, în Drăguș, în 1929”.

Atunci s-au împrietenit, când maestrul și-a dat seama de puritatea interpretării și de magia glasului nemaiîntâlnit până atunci. Maria a devenit artistă cu ajutorul lui Brauner, căci legendarul etno-muziolog a știut să-i pregătească repertoriul apelând la sprijinul profesorului Brăiloiu, întemeietorul Arhivelor de Folclor. În 1939, fătuca din mahalaua bucureșteană Mandravela face o călătorie în SUA, în urma căreia i-a crescut mult notorietatea. A participat la „Expoziția Universală și Internațională”. A fost selectată de comisia formată din sociologul Dimitrie Gusti, directorul George Georgescu, compozitorul Mihail Jora… cei mai în vogă artiști români, George Enescu, cunoscut de publicul american, Constantin Brâncuși, Fănică Luca, împreună cu taraful său. Toți au făcut cinste României.

„Cântăreața”, „Gaița” sau „Mata Hari”?

13 iulie 1940, ziarul Stampa relata: „D-na Maria Tănase, cunoscuta cântăreață de arii populare a fost arestată. E acuzată de spionaj în favoarea puterilor Occidentale”.

Ce înseamnă asta? Una dintre cele mai grave acuze aduse unei persoane, mai ales în vreme de război. Cum explicăm situația? Normal. Fiecare apariție a Mariei Tănase pe scenă era un spectacol de feminitate. Dacă priviți fotografia de la pagina 241 a cărții semnată de istoricul Stejărel Olaru, vezi o frumoasă fată care cântă mulțimii dezlănțuite. Cântăreața e Măriuca noastră, o fată care te înfioară prin simplitate și frumusețe. N-au urât-o nici băieții cu ochi albaștri care o urmăreau, o filau zile întregi. Ce nume conspirative i-au dat? ”Cântăreața”, alții ”Gaița” sau ”Mata Hari” – („Ochiul Zilei”). Olandeza a fost împușcată pentru înaltă trădare în 1917. Era poreclită și „femeia fatală”. Odată cu instaurarea regimului totalitar în scumpa noastră țărișoară s-au schimbat multe. Degradarea culturală a societății românești s-a produs în mod accelerat. Muzica n-a rămas neatinsă de propagandiștii comuniști. Era un bun al întregului popor muncitor. Statutul de vedetă era desființat iar membrii orchestrelor aveau sarcină ce să cânte. Cele mai multe șlagăre ale muzicii românești din trecut erau considerate decadente, deci interzise. Folclorul a fost pur și simplu mutilat de tractoare și planurile cincinale în patru ani și jumătate. O listă dată publicității stabilea clar ce melodii populare românești pot fi cântate și ce nu. Și numele Mariei Tănase se afla pe lista celor 130 de cântece interzise. Exemple: „Ia uite-o, zău!”, „Dacă, frică mi-e că mor ca mâine”, „Cine iubește și lasă”, la care Măriuca n-a renunțat niciodată.

Ultimul concert al artistei a avut loc în ziua de 3 mai 1963, la Hunedoara în cadrul turneului Orchestrei „Taraful Gorjului” din Târgu Jiu, care începuse pe 14 aprilie. Simțindu-și sfârșitul aproape, marea artistă a solicitat audiență la Gheorghiu-Dej. Nu se știe motivul audienței. Dar se știe de toată lumea că secretarul general al partidului nu i-a aprobat solicitarea. Probabil căuta „protecție”, în situația ei nu se putea da.

„Nu am cum s-o ajut”, a zis Dej, „știu că suferă de o boală necruțătoare care nu iartă iar eu nu am puterea s-o amăgesc”.

Dacă ai grăit așa secretare, ai fost om de treabă. Să nu uităm că peste câțiva ani, în 1965 și comunistul cu patru clase primare, Ghiță Dej a închis ochii „neprotejat” de nimeni. În fața morții rămânem singuri. Ați știut?

Dosarul său de urmărire informativă a primit un nume uluitor, cu titlu de roman de spionaj: „Conspiratorii”. Măriuca noastră, adusă pe lume într-o mahala, de un tată oltean și o mamă ardeleancă n-a fost spioană niciodată. Și-a iubit țara ca pe ochii din cap. Îi plăcea să audă cum crește iarba, iubea oamenii, mai ales copiii. Când a plecat pe ultimul drum, de la Spitalul „Vasile Roaită” spre „Fundeni” a rugat șoferul mașinii să oprească pe Șoseaua Ștefan cel Mare, să mai vadă o dată tramvaiele, autobuzele, strada. Un astfel de om nu poate fi spion. Că a iubit prea mulți bărbați, asta o privește. A murit la 48 de ani. Pe vremea recționarilor, a iubit un muncitor, în timpul lui Antonescu – un francez evreu, iar acum un moșier. Citește: Sandu Eliad, Maurice Negre și C. Sachelarie.

Prof. Dumitru RUSU