„Să închinăm paharul / Pentru Păstorel, / N-a fost nici Cotnarul / Mai spumos ca el” – Mircea Ionescu Quintus

Se împlinește un număr de ani de la nașterea epigramistului Păstorel (Al. O. Teodoreanu), răsfățatul localurilor de lux din Iași și București de altădată. Ce sunt epigramele? Niște poezioare, scurte, haioase și acide cu care poeții îi lecuiesc de vicii pe amicii lor. Iată un exemplu de epigramă „marca” Păstorel! „Unul bea că-i băutor/Altul bea că-i bestie/Numai eu, că am umor,/Beau așa de chestie!”. Ați înțeles, moncher, cum stă chestia?

Amintiri dintr-un alt timp

Păstorel a fost „mare figură”, și-a schimbat viața în funcție de scris, de escapadele bahice și gurmande prin care trecea. S-a născut la 30 iulie 1894 la Dorohoi și a murit la 17 martie 1964, la București. Părinții i-au fost oameni serioși, tata – avocat, mama – pianistă. Păstorel i-a încondeiat pe toți netrebnicii, și pe adversari și pe prieteni, și pe români și pe occidentali. Atenție!, a folosit vorbe de spirit în toate situațiile. Dacă s-a luat și de marele istoric Nicolae Iorga, vă dați seama cum stăteau lucrurile. Zicea că-i „ursuz”! A intrat în conflict și cu comuniștii. A fost condamnat la 6 ani de închisoare din care a făcut 3 împreună cu grupul N. Pillat. A fost aruncat după zăbrele pentru versurile: „Soldate rus, soldate rus,/Te-ai înălțat acolo sus/Că iubești popoarele/Sau că-ți put picioarele?”

S-a petrecut pe vremea ridicării statuii soldatului sovietic de la Piatra Neamț, prin 1946. Statuia amplasată în fața TT-ului, cea cu automatul la gât. (v. lectura „Păstorel Teodoreanu și măgarii bolșevici”). Iubitorul de vinuri și gurmandul despre care facem vorbire a scris la „Viața Românească”, „Gândirea”, „Opinia”, „Contemporanul”, „Bilete de papagal”, „România literară”, „Revista Fundațiilor Regale”, „Universul literar”, „Vremea”… Aproape nu există publicație în limba română, indiferent de prestigiu, să nu-i fi dorit colaborarea. Astfel, publică în „Viața românească” a lui Ibrăileanu dar și în „Zâmbet de soare” din Caracal sau „Cucu” din Dorohoi. Multe circulau fără autor, Păstorisme! Era admirat mult Păstorel de către șprițari, toți îl provocau la șuetă de duh. Și cel provocat ținea hangul. Ascultați cum îi răspunde lui Costică Pillat la provocări. Ca la carte: „Măi Costică, măi Costică/Vinu-i bun, ocaua mică,/Și-amândoi ne-am îmbătat/Eu pe muche, tu pe lat!”.

De multe ori, faimosul epigramist se deconspira în privința tovarășilor de șpriț. Citez!

„Poți să bei și-n Barcelona,/Dacă-i buna vița/Unii beau vinul cu tona/Eu beau cu Tonitza!”.

Știa să fie virulent ca în această operă: „Strofe cu pelin de mai, contra Iorga Nicolai”, profesorul fiind pe atunci (1930) prim-ministru și s-a ofuscat rău de tot.

„Astăzi știe orișicine,/Chiar de nu-i un om prea cult/Că Xenopol a scris bine/Pe Când Iorga scrie mult!”

„În aceste vremuri cumplite/În ăst veac de bani flămând/Iorga scrie cărți cinstite,/Nu se vând!”.

Asta nu înseamnă că istoricul a scris cărți „proaste”. Exagerări de coterie!

A fost și patron de cenaclu

Puțină lumea bune știe că pe lângă ziarul „Opinia” din Iași a funcționat cenaclul „Al. O. Teodoreanu”. Care cenaclu, atât de modest, a reușit să aducă zâmbetul acolo unde era suferință, ca de pildă la Căminul de bătrâni din Codrescu, la clubul „Cultura” din Râpa galbenă al Regionalei CFR. Colectivul de creatori, unit prin spiritul de echipă, a contribuit la înseninarea unei bune „parcele” din redacție, aruncând pe scările cu preocupări grave „stropi de veselie”. Chiar așa se intitulează un volum de epigrame al unui membru al cenaclului „tataia Iurașcu”, căruia îi plăcea să zică:

„Ca și prezidentul și în formă,/Să ieșim în lume, să se știe/El cu rezoluție și reformă/Eu, lucid, cu stropi de veselie!”

Și cenaclul a ieșit în lumea devenind arhicunoscut prin acțiunile pe care le organiza. Holul redacțional al ziarului a devenit o veritabilă sală de expoziție. Aici au expus și profesioniști respectați, în frunte cu Dan Hatmanu, dar mai ales amatori și copii. Așa s-a ridicat viața la redacție. Că redacția unui ziar local este locul de întâlnire al tuturor cetățenilor interesați în viața normală a urbei locale. Știe toată lumea, nu-i așa?

Romanul cu care a dat lovitura Păstorel se numește „Hronicul Măscăriciului Vălătuc”, pe care criticul literar George Călinescu l-a comparat cu Gargantua și Pantagruel. A scris și cărți de proză: „Mici satisfacții”, „Un porc de câine” și „Bercu Leibovici”. În 1973 apare „Gurmandul și iubitorul de vinuri”. A scris și un „Tratat despre vinuri, coniacuri și tehnica degustării acestora”. Pasiunea sa de gurmand și de iubitor de vinuri se baza pe calitățile sale remarcabile. Era capabil să identifice nu numai soiul de vin, podgoria și anul de fabricație, dar și alte amănunte. A fost zărit permanent prin toate locantele cafenea-bar, întâmpinat de întreaga boemă românească: Fiaskovski, Terasa Oteleșteanu, Berăria Gambrinus, Capșa, Cina, Modern… Ce spunea în astfel de situații? „Apa e sărată/Și de-o bei pe îndelete/E periculoasă tată/Face sete”, din cartea „Vin și apă”. Cu prietenul Codreanu, epigramistul Păstorel se oprea adesea la vestitul han „Trei sarmale” de la Bucium. Ce gândea individul dezlănțuit?

„De te vezi cuprins de jale,/Eu te sfătuiesc pe tine/Să te duci la Trei sarmale/Și-o să-ți fie totul bine!”

Evident, dacă vei sorbi vinul cu evlavie. Va discuta cu el. Avea perfectă dreptate Ibrăileanu, armeanul, când spunea: „Păstorele, dumneata ai neșansa de a fi vizitat prea rar de tristețe, deci nu poți un analist al sufletului, în schimb ai șansa de a nu te certa cu viața, deci a nu o face pe cimpanzeul absolutist”, corespondea perfect rolul de gazdă a glumelor în frunte cu gravul G. Petrone.

Iașiul nu și-a uitat fiii!

Nu l-a uitat nici pe Păstorel. Personajul de operetă vieneză, desprins parcă din alt veac, a stârnit și stârnește savuroase comentarii. De ce? Păstorel a fost sarea și piperul Iașului, timp de un deceniu (1925-1935). Risipitorul fiu al avocatului Osvald era sufletul academiei libere, al localurilor de elită, al teraselor de vară (Păcurari, Sărărie, Tătărași). Deși era „doldora” de talent, n-a făcut niciodată bătături din cauza scrisului. Amicii lui de pahar spuneau că scria dintr-o întinsoare, „făcea muzică cum face mărul flori”.

Chefliul „nemaipomenit”, vagabondul cu lustru era pus la patru ace, întotdeauna. Joben, fular alb, baston. Ținută de seară. Ne informează ieșeanul Grigore Ghica, prințul, într-o carte apărută la Madrid în 1973. O confirmă și Doina Marcheș în lucrarea intitulată „Al. O Teodoreanu” – 406 pagini”. Răsfățatul restaurantelor mari din dulcele târg moldav era „simpatic, vesel, deștept foc”, avea pe vino-ncoace. Așa îl puteți admira și pe internet, pe Wikipedia cu vreo 6 poze color. Tipul e „grande”. Armele lui de seducție? Gluma, epigrama, pamfletul, catrenul de înțepătură. Un exemplu?

„Din Bucovina până la Iași/Se resimte lipsa sării/Fiindcă cei mai mulți ocnași/Au ajuns la cârma țării!”

La drept vorbind, versurile dintre ghilimele supără și pe guvernanții de astăzi. Cum poți crede că un primar arestat iese victorios în alegerile care tocmai s-au desfășurat pe 9 iunie?

Copilul minune al Iașului de dinainte de Primul Război Mondial, șăgalnicul Păstorel, care sacrifica orice pentru o glumă bună, a cunoscut-o și pe Maria Tănase, evident la Capșa, localul cu ștaif de altădată. Marele maestru al epigramelor, luat în vizor de băieții cu ochi albaștri a fost întrebat: ce și cum? Păstorel n-a recunoscut niciodată că s-a întâlnit cu „spioana”. A aplicat principiul: „ni vu, ni conua” și a scăpat, pe moment. N-a mai avut scăpare când i s-a pus în față catrenul: „Făcând al planetei tur,/Petru Groza în carlingă/N-a găsit atâta…/Cât ar fi putut să lingă!”. Și bulăul a știut de el, deși individul a fost ofițer al Armatei Române și a luptat pentru țară. Deși a fost de două ori rănit și de tot atâtea ori decorat cu „Steaua României”. Oamenii de rând erau convinși că drama prin care trece Păstorel Teodoreanu i s-a tras pentru că nu-și ținea gura. Și adăuga: „păcat de el, că-i om bătrân”. Explicația comportamentului său, curios și curajos, o găsim gravată pe faimosul său inel. Scria latinește: „In vita quad volo, in artem quad possum”. Traducere: „În viață ce vreau, în artă ce pot”. Ce-au făcut tovarășii în fața acestei „inscripții neclare”? La început s-au crucit. Apoi, l-au bătut pe „subversiv” până a recunoscut „totul”. Bravos! Așa au dispărut epigramiștii de pe meleagurile mioritice. A rămas în schimb urarea strămoșească: „Vreau să beau!/Turnați-mi vinul cel mai tare în pahar/Vinul roșu ca rubinul/Vinul blond de chihlimbar/Vreau să beau în sara asta,/Mă îmbăt și am să cânt/Cântul cel mai făr’ de lege/Ce se cântă pe pământ./Am să-l strig în gura mare/Să-l audă Dumnezeu…/Viermele de lut cutează/Să se răzvrătească. Eu!”

Prof. Dumitru RUSU