Pentru suporterii români atunci când e vorba de istoria unei echipe se fac firești comparații. Care a fost cea mai bună echipă a Rapidului, cea din 1940 (ajunsă în finala Cupei Europei Centrale la 1940, ce nu s-a jucat din cauza războiului)? Sau cea din 1965, câştigătoare a Cupei Balcanice? Sau echipa uefantastică din 2006? Dar dintre echipele Universităţii Craiova, cea a lui Oblemenco din 1974 sau cea semifinalistă din 1983? Dar Steaua? Campioana Europei din 1986? Sau finalista din 1989? Sau de ce nu Steaua din 2006?! La Dinamo, comparaţia se face între semifinalista CCE din 1984 şi semifinalista Cupei Cupelor din 1990. Ca şi valoare a trofeului pus în joc, clar, echipa din 1984. Dar cât de frumoasă era echipa lui Mircea Lucescu despre care se spunea că ar fi avut un viiitor senzaţional dacă nu se destrăma! În 1990, Dinamo câştiga eventul şi era eliminată în semifinalele Cupei Cupelor de Anderlecht-ul lui van der Linden, iar Klein, Rednic, Sabău, Lupu, Lupescu, Mateuţ, Răducioiu, Andone sau Timofte plecau în străinătate. Şi Lucescu pleca şi el în Italia pentru câteva sezoane. Între cele două echipe, continuitatea s-a făcut prin Andone şi Rednic, veniţi dela Corvinul în sezonul 83/84. În 1990, titulari la Dinamo şi la echipa naţională prezentă la Coppa del Mondo di Calcio. Prea obişnuiţi cu imaginea lui Rednic ca antrenor, am uitat ce bun jucător a fost, un jucător ce prefigura pe fundaşul român modern, prezent în apărare şi în atac, cu goluri la Dinamo şi chiar şi la naţională.
În 1983, de la Dinamo pleca marele golgeter Dudu Georgescu, iar Cornel Dinu renunţa la ghete pentru treningul de antrenor-secund. În CCE, a fost victoria cu campioana Finlandei şi apoi o înfruntare în care Dinamo părea victimă sigură: cu campioana Europei, Hamburger S.V. Şi poate că suficienţa şi aroganţa nemţilor a fost de folos românilor. Căci la Bucureşti a fost… 3-0, iar la Hamburg 2-3. Cine era antrenorul nemţilor? Austriacul Happel, cel ce pierduse calificarea în 1970 în faţa UTA cu Feynoord, nimeni alta decât campioana Europei. Ha-Ha-Happel! s-a strigat la Arad pentru arogantul austriac. Care nu a învăţat nimic din eşecul din 1970 şi istoria s-a repetat şi mai dureros.
În sferturi, campioana URSS, belarusa Dinamo Minsk şi a fost egal în deplasare, gol Rednic, şi victorie acasă, gol Augustin, un alt simbol uitat al lui Dinamo. Şi sâmbătă, la meciul cu Buzăul, Dinu, cel mai de eamă dinamovist, nu a primit urarea de „La mulţi ani!” de la crainicul stadionului, doar suporterii au afişat urarea lor.
A urmat semifinala cu Liverpool. A fost victorie la limită pe Anfield, cu un joc dur al britanicilor acceptat de arbitri, cu o falcă ruptă a lui Movilă de către Souness. La Bucureşti a marcat celebrul Ian Rush de două ori, Dinamo doar o dată. Ne-am răzbunat peste 10 ani: 5-1 cu Ţara Galilor (antrenorul naţionalei – Cornel Dinu) şi 2-1 la Cardiff şi o generaţie galeză de excepţie a ratat World Cup USA 1994.
Suporterii lui Dinamo de astăzi se uită pe youtube, unii nostalgici, alţi nedumeriţi, căci echipa de astăzi e de trişti şi neajutoraţi epigoni. Dar poate că cei cu putere de decizie vor miza pe tineri şi români (Politic, Cârjan sau Opruţ) şi naţionala ar căpăta variante. Cert este că Dinamo rămâne un brand, are suporteri, unii loiali şi entuziaşti şi, pentru frumuseţea campionatului, ne dorim şi pe Dinamo cu echipe cât mai bune…
Daniel Dieaconu
Parteneri
Mesagerul Bacău Cazul Adrian Cotîrleț: Prefectura Bacău cere anularea hotărârii adoptate de CL Moinești care a dus la demiterea sa 
ZCH Ultimatum pentru primăriile din Nord-Est: fără Ghișeul.ro, riscă blocarea banilor de la buget 
NewsEdge Oprirea reactorului 2 de la Cernavodă. Ce impact va avea asupra facturilor românilor? 
BusinessEdge Nvidia strânge 500 de miliarde de dolari pentru finanțarea infrastructurii AI. Tehnologia devine un activ valoros pentru bănci și investitori 
Un comentariu
Imi amintesc acel 3 – de la București. A fost un meci foarte bun făcut de Dinamo, și o realizare fantastică, să bați pe Hamburger SV cu 3 – 0 era ceva extraordinar. Nu știu câte echipe ar fi putut bate atunci în asemenea manieră pe Hamburger, care era un nume mare în fotbalul european. Din păcate, nu mai suntem ceea ce am fost, dar, după acest turneu final ( C.E. fotbal din Germania ), se întrevăd speranțe pentru un fotbal mai bun . Ne trebuie însă mai multă încredere în noi înșine, mai puține fițe, mult mai puține, fotbaliștii adevărați sunt oameni serioși nu fițoși de doi lei ), mai multă ordine în sistem și nu în ultimul rînd, la nivelul cluburilor sportive școlare, al LPS-urilor, muuuult mai multă atenție, dedicare, SELECȚII făcute cu responsabilitate – de aici pleacă totul, antrenori mai dedicați. Un mic exemplu: mi-a fost dat să văd antrenor; din alt județ – sincer nu mai știu dacă era la CSS sau LPS, dar ideea este că el se lăuda că după ce s-a calificat echipa în finala unui turneu, i-a luat pe toți și le-a dat câte o sticlă de șampanie la doi băieți, ” luați măi și beți. fiți bărbați, eu vă dau voie acum ” … sau antrenori băuți la antrenamente, sau dacă cineva ar verifica componența grupelor pe fiecare cadru didactic/antrenor, ar descoperi maaaari suprize ( de multe ori la meciuri de-abia își adună echipa din grupele mai multor antrenori….. ) Cât despre hoțiile arbitrilor ce să mai vorbim….Când joacă o echipă dintr-un oraș mare cu o alta dintr-o localitate mai mică deja se știe rezultatul … asta te face să te întrebi : ce fel de oameni suntem noi, dacă am ajuns, ca unii dintre noi, oameni maturi, în toată firea( arbitrii ), ne furăm proprii noștri copii ? Dureros, nu ?