„Când dispare un om bun, Dumnezeu a ațipit o clipă” – Mircea Albulescu

Revista „Historia” din iulie 2024 ne anunță ceva trist: despre generalul nemțean N. Dăscălescu se vorbește din ce în ce mai puțin. Cum e posibil? Vă explicăm mintenaș.

La sfârșitul ultimei conflagrații mondiale, pe șoseaua Piatra Neamț-Girov, la punctul numit Dealul Lungului, zăcea pe o rână într-un șanț, lovit de proiectil nazist, un uriaș tanc sovietic. Nimeni nu știa cum s-au întâmplat lucrurile, dar, deductiv, se bănuia că a fost ultimul „cadou” pe care hitleriștii l-au făcut rușilor înainte de a părăsi orașul nostru. Și uite așa, tancul lui Stalin a devenit punct de atracție și uimire a tuturor trecătorilor din zonă. Cei mai uimiți au rămas ciobanii ce pășteau mioarele în jurul lui. Cum părinții subsemnatului aveau o bucată de pământ arabil în zonă, de câte ori veneau „în țarnă” fugeau la tanc, să-l vadă de aproape, să-l pipăie, să urce pe el.

Într-o zi, când prășeau porumbul la capătul ogorului, am auzit vorbă de om. Vorbă rostită tare, țărănește. Am privit la deal și am văzut doi țărani venind spre noi, sporovăind. Unul din ei era înalt, prezentabil, celălalt era un prăpădit de bărbat cu opinci și berneveci prea mari. Mama care își cunoștea vecinii de ogor a zis speriată: „Bărbatul ăla prezentabil e gen. N. Dăscălescu, să-i dați bună ziua. E marele erou din războiul trecut!”. Eu și soră-mea, elevi de școală, ne-am cam speriat dar am dat „onor la general!”, un Bună ziua leșinat. Generalul ne-a urat „Spor la prășit” și și-a căutat de drum. Mergea la Piatra, 12 km pe jos. S-a oprit la primul șipot cu apă rece (erau trei în coasta dealului) și a băut pe săturate, apoi a luat-o tot la vale, spre tancul rusesc.

Era prima dată în viața mea când vedeam un general, viu, mergând prin miriște țărănește. A doua oară, l-am văzut în zona Gării din Piatra Neamț, îmbrăcat deplorabil: cu o manta soldățească uzată peste haine și o funie legată în jur. Era în perioada cercetărilor comuniste. În sfârșit, l-am văzut și râzând. Era pe Dealul Lungului, la păscut cu niște vaci. În fața lui, un locotenent tânăr, comandant de pluton încerca să execute cu soldații pe care-i instruia un complicat exercițiu tactic de teren. Cum făcea, cum nu făcea, nu era înțeles de soldați și totul ieșea anapoda. Atunci, moșul cu vacile la păscut, a cerut voie să le explice el soldaților cum se face. Și culmea, exercițiul explicat de moș a ieșit din prima. Uimit de rezultat, locotenentul l-a întrebat pe bătrân: „Cine ești Moșule?”. Și acesta a răspuns: „Generalul Dăscălescu!”.

Ce e adevărat și ce e mitologie

Adevărul este că gen. N. Dăscălescu s-a născut la 16 iunie 1884 în satul Căciulești, la 12 km de Piatra Neamț. Deci, era țăran sadea, veritabil. Provenea dintr-o familie cu 9 copii, din care doar 4 ajung la maturitate. Viitorul general a fost cel mai mic fiu al soților Ioniță și Ecaterina Dascălu. Un copil deosebit, înzestrat cu „acel simț sănătos, avea înțelegerea creștinească față de omul necăjit și credință în Dumnezeu” (Sursă – Revista Historia).

Primara a făcut-o în satul vecin, Gura Văii, cu amicul lui, Vasile Mitrea, ambii vor ajunge generali. A trecut și pe la faimosul liceu „Petru Rareș” de sub Cozla. Făcea per pedes 25 de km din sat până la liceu. Purta opinci, berneveci și cojoc, fapt care nu-l împiedica să fie primul din clasă la învățătură. Aerisit bine la creier, puiul de țăran Nicolae a devenit „profesor”, e drept necalificat dar chivernisitor, a reușit să strângă suma de 800 de lei, cu care s-a înscris la Școala de Ofițeri de Artilerie, Geniu și Marină din București. La pomenita școală a avut profesori iluștri, aleși pe sprânceană: Spiru Haret – mecanică; David Emmanuel – calcul diferențial și integral; locotenent colonel Constantin Coandă – mecanică aplicată și algebră; căpitanul Eremia Grigorescu – algebră superioară… După absolvirea școlii, cu gradul de sublocotenent, a fost repartizat la Regimentul S. Artilerie Roman. A participat la Primul Război Mondial, făcându-și un model din Constantin Prezan, viitorul erou de la Mărășești. Devine comandantul Diviziei 25 Infanterie în august 1939, din Corpul 5 Armată cu sediul la Câmpina, apoi la Buzău.

România pe masa de operație

În 1940, România trăiește clipe dramatice. Pierde prin rapt teritorial Basarabia, Bucovina de Nord, Transilvania de Nord-Vest, Cadrilaterul. În acest context, trupele sovietice ocupă Țara Herței, care nu era precizată în nota ultimatum, iar pe 6 iulie ajung la Mănăstirea Putna. Gen. Dăscălescu ripostează, trimite Escadronul 25 Călărași la fața locului. Căpitanul Ioan Tobă Hatmanu îi pune pe ruși pe fugă. Îi alungă dincolo de linia de graniță, cea nouă. Putna este eliberată. Datorită acestui gest eroic, românii au putut merge fără pașaport rusesc la mormântul Marelui Ștefan. Pentru siguranță, tezaurul și odoarele mănăstirii au fost transportate sub pază militară la Cozia.

La 22 iunie 1941, Germania nazistă începe „Operațiunea Barbarossa”, invadarea URSS. România, aliata lui Hitler, intră în război alături de germani. Scopul ei? Readucerea teritoriilor românești răpite de Armata Roșie. Gen. Dăscălescu capătă comanda Diviziei 21 Infanterie și participă deseori în linia întâi la luptele de la Epureni, Stoenești, Hârtoape și Leca, cunoscute sub denumirea de Bătălia de la Țiganca, conflict considerat a fi fost cel mai sângeros din întreaga campanie de eliberare (8.000 de morți, răniți și dispăruți). Un coleg de arme, gen. Leventi a spus despre Dăscălescu: „este priceput, dinamic, de un calm minunat și de o judecată adâncă, de o energie fără egal, cu o dragoste pentru subalterni neîntrecută” (Sursă – revista Historia). Pentru meritele sale deosebite a fost decorat de însuși mareșalul Ion Antonescu, cu felicitările de rigoare: „Fiindcă nu am alta la mine în acest moment, îți dau generale Dăscălescu propria mea decorație. Te-ai învrednicit să o porți”. (Sursa – „Eroi au fost, eroi sunt încă”, de prof. Vasile Ciubotaru). La 22 septembrie 1941, regele Mihai semnează Înaltul Decret de acordare a Ordinului „Mihai Viteazul” generalului Nicolae Dăscălescu. Prin acest act oficial, publicat ulterior în Monitorul Oficial nr. 15/1941, era recunoscută decorarea generalului pe câmpul de luptă. La 8 noiembrie 1941, gen. Dăscălescu participă la parada militară. Cu acest prilej, Diviziei 21 Infanterie îi este conferit un drapel de luptă special, decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” de către rege. După parada militară, la 10 septembrie, generalului Dăscălescu îi este încredințată comanda Corpului 2 Armată, cu sediul la Odessa. Va deține această funcție din noiembrie 1941, până în ianuarie 1945, acoperindu-se de glorie.

Nu și-a uitat niciodată locul de baștină. De pe front trimite preotului Vasile Ghelasie, parohul satului Căciulești, suma de 20.000 lei pentru biserica din sat. A mai trimis un ajutor de 300.000 de lei Universității din Cluj care fusese mutată la Sibiu și ducea lipsă de bani. A mai donat 120.000 de lei refugiaților din Transilvania de Nord-Vest, dovadă că moldovenii nu sunt „ciumeți”, cum spune ruda mea din Tălmaciu. La 12 iulie 1942 este înaintat la gradul de general de corp de armată. Îl decorează și germanii cu „Verdienstkreuz des Ordens von Deutschen Adler mit den Sternund Schwrten” (Crucea Ordinului „Vultur German”). Nasol, nasol pentru dosarul de pensionare. Să-l lăsăm pe general să scrie istorie.

E greu de dovedit adevărul

Nu l-am uitat nicio clipă pe gen. Dăscălescu. E de-al nostru, a fost țăran pur sânge și valoros militar de carieră. A fost erou. Atenție, erou, nu naționalist. A fi patriot este o obligație cetățenească, prinsă în lege, în jurământul militar care include însăși disponibilitatea de a-ți da viața pentru Țară, pentru Neam. Să mori pentru Patrie, la asta te obligă legea și dacă nu-ți convine să lupți pe front, în linia întâi și să devii erou, atunci Curtea Marțială se ocupă de tine. Legea te obligă, dacă e nevoie să faci acest sacrificiu. Dacă dezertezi, e deja treaba ta. Observația este valabilă și pentru vremurile tulburi de astăzi.

Cine deschide revista Historia la pagina 31 vede cum urbea noastră își petrece generalul pe ultimul drum. Convoiul se deplasează pe B-dul „Mihai Eminescu”. Miile de oameni care îl însoțesc (10.000 de oameni, 15% din populație) sunt dovada cea mai vie că românii l-au iubit, deși era acuzat de crime de război. Prezența unui veteran de război de la celălalt război mondial la catafalcul eroului ne scutește de comentarii. A plecat „dincolo” la 28 septembrie 1969, la 7 dimineața. Sicriul și trupul său au fost depuse în holul Casei de Cultură a Sindicatelor. Instituție care pe atunci avea altă menire, slujea cultura, atât cât era. Faptul că o arteră de circulație principală poartă numele generalului în discuție dovedește încă o dată că gen. N. Dăscălescu a constituit cel mai viu exemplu de bravură și curaj pentru noi toți.

Astăzi, presărăm flori și recunoștință pe sufletele eroilor, povestim cu farmec despre faptele lor de glorie și, mai presus de toate, învățăm că războiul este o nebunie, că războiul nu trebuie să mai fie. Generale, ați fost partea cea mai autentică a forței morale a Neamului nostru, cel mai vârstnic ostaș al țării. Un nume demn de ținut minte! Nu te vom uita niciodată! Se nasc și la Neamț oameni!

Prof. Dumitru RUSU