„Schimbarea la Faţă” la muntele Ceahlău – hram şi sărbătoare

Un eveniment deosebit în viaţa oamenilor locului, a celor de pe Valea Muntelui, era (şi este şi astăzi, chiar şi în acest context global mai puţin sensibil la tradiţii ancestrale şi forme ale identităţii) sărbătoarea muntelui, Ceahlăul fiind singurul munte românesc care are un hram al său anual: “Schimbarea la Faţă” – 6 august. Preotul Constantin Matasă, născut la poalele sale (în satul Răpciuni, comuna pe atunci Hangu), menţionează vechimea acestei sărbători: “Ceahlăul este socotit până în ziua de astăzi de popor ca un loc sfânt, ceea ce se întâmplă foarte rar cu un munte. Asfel, din timpuri străvechi, se obişnuieşte prin satele vecine datina moştenită poate tocmai de la locuitorii păgâni de altă dată, din preajma Ceahlăului, ca odată pe an,de „Schimbarea la Faţă” să se urce lumea sus, pe vârf, unde, după ce un preot săvârşea o rugăciune, urma praznic pe pajişte şi apoi jocuri şi chiuituri de clocotea văzduhul. Încă de cu noaptea, în dimineaţa zilei de 6 august se ridicau pe munte, în port de sărbătoare, roiuri de săteni întâlnindu-se deasupra sat cu sat”.

Munte sacru al dacilor, munte al etnogenezei, Ceahlăul a devenit un munte sfânt al creştinilor ortodocşi. Arhimandritul Ioanichie Bălan, un cunoscător al muntelui Athos, considera că sărbătoarea muntelui Ceahlău respectă modelul athonit, provenienţa sa trebuind căutată la marii sihaştri şi în special la Peon, care ar fi trăit pe aceste locuri în secolul al XVII-lea. Astfel, în secolele următoare sărbătoarea a fost una religioasă, la cinstirea ei participând sihaştrii muntelui, călugări de la schiturile şi mănăstirile Moldovei sau pelerini.

El mai consemnează următorul fapt: “Ceahlăul este copia fidelă a muntelui Athos şi este cel de-al doilea munte cu hram în lumea creştină. Această tradiţie a fost adusă de la Athos în Moldova în secolul al XV-lea de câţiva călugări aghioriţi”. Autorul descrie asemănările: existenţa vârfurilor Toaca şi Panaghia, hramul, viaţa sihăstrească şi monahală, existenţa unei bisericuţe lângă Panaghia. Preotul Constantin Matasă şi Gheorghe Iacomi au căutat mărturii ale prezenţei în vechime a unui astfel de lăcaş lângă Panaghia, dar n-au aflat, dar tradiţia istorică este una puternică. În zorii zilei, scria Ioanichie Bălan, călugării săvârşeau în sobor Sfânta Liturghie, se împărtăşeau, luau masa împreună şi, îmbrăţişându-se unul pe altul, coborau fiecare de pe munte, la chiliile lor. Într-o lucrare dedicată muntelui Athos, acelaşi scriitor, ierarh şi pelerin ortodox, remarca din nou asemănările dintre cei doi munţi: “În ajunul hramului, numeroşi credincioşi din satele vecine, în frunte cu preoţii de mir şi călugării din Durău, urcă pedeştri din Durău, fie dinspre Izvorul Muntelui sau din Neagra-Bicaz”.

La jumătatea secolului al XIX-lea, viaţa monastică din regiune intră în declin, schiturile din jurul Ceahlăului devin pustii. Este cazul Cerebucului, la Mănăstirii Pionul, al Schitului Sofia şi Casiana, al Schitişorului. Hramul muntelui a devenit, dintr-unul religios, unul cu caracteristici tradiţional-folclorice. C.D. Gheorghiu scria în al său Dicţionar geografic al judeţului Neamţ la 1890: “Dinspre Târgu-Neamţ se organizează excursii de trei zile cu trăsura (circa 30–40 lei) prin Pipirig, muntele Petru Vodă, la giganticul munte Ceahlău, unde mai ales la 6 august, e frumos, adunându-se lume în vârful muntelui”.

Toader I. Ştefan din Ghindăoani merge în anul 1896 pe muntele Ceahlău cu ocazia hramului muntelui şi vede lume multă care urcă pe Ceahlău, întâlnind pe platou un grup mare de “boieri” în frunte cu subprefectul de la Piatra-Neamţ. Pentru adăpost foloseşte colibele făcute de către George Panu. În satul Răpciuni, la întoarcere găseşte lume multă, fiind şi hramul bisericii şi sunt poftiţi la masă cu sarmale şi plăcinte. Mihail Sadoveanu a fost şi el martor al sărbătorii muntelui: “În ziua aceasta, a Schimbării la Faţă, au moldovenii obiceiul să facă ascensiunea muntelui”, şi continuă: “Când oaspeţii sosesc cu încetineală şi blândeţă, ca în veacurile vechi, e bine să te integrezi peisajului şi să te armonizezi în toate ca să-i cânte fiinţa de puterea acestui pământ şi să simţi că te adaugi neamului tău”.

Adolf Chevalier, ilustru fotograf nemţean, a urcat de multe ori Ceahlăul şi l-a imortalizat în minunate imagini. G.T. Kirileanu aminteşte şi el despre cele câteva zeci de ascensiuni pe Ceahlău, şi bineînţeles, a participat şi la sărbătoarea muntelui, dar nu descrie ritualurile.

În perioada interbelică, mănăstirea Durău devine tot mai importantă, un pol al ortodoxismului moldav, vizitată de numeroşi pelerini şi turişti, iar sărbătoarea religioasă devine din nou una însemnată. Romulus Vulcănescu, autorul excelentei lucrări Mitologie română a participat şi el la sărbătoarea muntelui în anii de după cel de-al II-lea război mondial, evidenţiind caracterul său ce era mai mult tradiţional-folcloric, nu unul duhovnicesc. Autorul descrie mulţimea, muntenii în straie de sărbătoare, buciumaşii, rugurile ce se aprindeau. Se urca înainte de miezul nopţii şi conform tradiţiei se cobora înainte de asfinţit. El nu menţionează o slujbă religioasă (credem că din cauza vremurilor în care a publicat lucrarea), ci doar o rugă închinată cerului, soarelui.

În anii comunismului, o serbare cu aspect tradiţional-religios nu-şi putea afla condiţiile de manifestare. Hramul muntelui a devenit “Ziua muntelui”. Serbarea nu se mai desfăşura pe platoul din vârful muntelui, ci în Durău, fie lângă mănăstire, în Poiana Cailor, sau la confluenţa între pâraiele Durău şi Slatina, în capătul din amonte al satului Schit, desfăşurându-se în prima duminică din luna august. A devenit o nedee cu tot ce îi este ei caracteristic: dans tradiţional, mici şi bere, produse de artizanat şi alte felurite bunuri. Ridicarea unei mănăstiri pe vârful muntelui care are hramul la 6 august a făcut să se desfăşoare, practic, două serbări, una sus la mănăstire, şi alta la Durău, una religioasă şi alta cu caracter eminamente laic. Anul acesta, cu motivaţie obiectivă (sau subiectivă) o sărbătoare folclorică nu s-a mai ţinut. Şi de vină nu mai este pandemia.

Cu toate aceste avataruri ale timpului, Ceahlăul trebuie să rămână un munte al rugăciunii, un munte sacru, aşa cum a fost de la daci, la protoromâni şi până la noi, românii de astăzi, şi “ziua de 6 august trebuie să rămână în sufletele tuturor un semn al închinării pe acest munte, către Dumnezeu, către natură şi frumuseţile ei”, aşa cum cerea dr. Gheorghe Iacomi.

Prof. dr. Daniel Dieaconu

Material publicat în Mesagerul de Neamț în august 2022