„Să ne ierți Tu Doamne, dă uităm de Tine,

Când avem de toate, când ne este bine,

Când masa e plină, sănătate-avem…

Iartă-ne Tu, Doamne, rătăciți suntem!”

Prea erau hârșiți de obligații ziaristice condeierii din vremurile apuse. Ba nu aveau hârtie de tipărit suficientă și ieftină… Ba foloseasu hârtie de proastă calitate de la fabrica lui aga. Gh. Asachi de pe Bolovoaia (Piatra Neamț). Ba tipografii vremurilor trecute foloseau cerneală vegetală, făcută din buruieni. De aceea, probabil, orgoliosul N. Iorga, aflat în refugiu la Iași a cerut în termeni imperativi toată hârtia tipografică pentru ziarul său, „Neamul românesc”, proprietatea sa, care trebuia să salveze Țara de sub ocupație străină. Om de acțiune, Iorga și-a făcut tipografie în inima Iașului, în pasajul Banu, cu vad bun, comercial. În anii aceia, pasajul Banu cuprindea și vestitul restaurant „Criticos”, unde chibițau artiștii toată ziua. S-a întâmplat atunci ca savantul să intre în conflict cu cel mai strălucit elev al său, principele moștenitor Carol (viitorul rege Carol al II-lea) și cu cel mai pirpiriu scriitor, Al. Cazaban. Contre colegiale, ca între gazetari, au avut și Sadoveanu, Goga care au scos gazeta de război, front „România”. Conu’ Mihai și-a impus punctul de vedere, ca în ”Baltagul”.

Cine a fost Al. Cazaban

Un pârlit de gazetar născut la Iași în 1872. Se bucura de prietenia lui Vlahuță, Delavrancea, Caragiale și se pregătea să intre în literatură alături de zimbrul Moldovei, Sadoveanu. „Gazetarul” de care vorbim era descendentul unei familii franceze împământenite în Moldova care a dat o seamă de personalități în lumea artistică precum: actorul Jules Casper, compozitorul Momși Barberiș, sculptorul Ion Irimescu, pianista Rodica Șuțu… A absolvit Liceul Național din Iași și s-a înscris la Facultatea de Arte din București, pe care însă n-a terminat-o. A scos cotidianul „Dușmanul” criticând aspru ocupația germană. I-a cunoscut pe Eminescu, Caragiale, cu care a colaborat la ”Moftul Român”. A mai scris cu Delavrancea și Constantin Dobrogeanu Gherea. Se pare că în lunga-i existență fizică (94 de ani) Al. Cazaban – omul cu vreo 10 îndeletniciri, a început prin a fi prieten cu Șt. Petică, despre care depăna amintiri duioase. Citez!

„Petică – redactor șef la «România», Cazaban corector. Făceau un duo fabulos. Cine îi contesta pe strămoșii care ajungeau până la Ștefan cel Mare, riscau să ia palme, deși umbla cu haine de împrumut” (Sursa – „Cele două conflicte ale lui Nicolae Iorga la Iași”, Monitorul de Iași). Să fim clari, tipului îi plăcea viața boemă și slujea cu credință prieteniile de pușcă, undiță, haimanalîcul prin munți. Așa a fost prins vânând „pe blat” pe proprietatea lui Ion Ghica, beyul din Samos, bunul prieten al lui Vasile Alecsandri. Iată-l cât e de savuros în povestire:

„Umbând în bobote prin pădurea de la Răcari să dau peste un pasaj de sitari, m-am trezit escortat de doi paznici care, cu nepusă masă, m-au dus direct la boier, la Ghergani. Și cum eu, de felul meu, nu-s prea chipos, iar la surtucul pentru vânătoare nu purtam… lavalieră, între cei doi zdrahoni care mă găbjiseră păream un covrigar de mahala plecat la braconaj. Mai că nu mi-am cârlobat coastele. Ei, dacă aveam lavalieră, puteam să mă recomand drept marele poet Alexandru Theodor Maria Stamatiad, și altă făină se măcina”. (Sursa – Monitorul de Iași din 9 martie 1996).

Boierul, stăpânul moșiei, era Ion Ghica, un bătrân paralizat, în jilț. Om hârșit de viață, de aceea l-a luat pe „hoț” cu binișorul. L-a întrebat calm: „De unde ești matale?”. Și hoțul de sitari a răspuns sincer: „Din Moldova, dar de câțiva ani m-am valahizat. Stau în București și scriu”. Nu mințea individul. A scris articolul „Domnul Iorga are haz” și „Încurcă lume” și „Deștept băiat”, „Oameni cumsecade”, „Tovarășul de drum” și, și, și… „Păi scriitorul trebuie să fie milos, măcar cu animalele”, îl contră moșul pe „braconier”. „Așa e, dar parcă dumneavoastră n-ați participat la destule vânători (și i-am arătat trofeele de jos)”. „Erau animale sălbatice, nu păsări nevinovate. Măcar ai împușcat ceva?”. „Pe dracu’!”. Și tot circul s-a încheiat cu o cafeluță ca între prieteni. Cum să superi pe un asemenea specimen?

Dar cu N. Iorga ce-ați avut?

Iorga a fost toată viața un fenomen, conștient că-i așa. Savant renumit la o vârstă crudă, profesorul regelui, consilier de tron, Iorga avea toate motivele să fie arogant. În timpul primului război mondial, Curtea Regală și Guvernul s-au refugiat la Iași, Iorga n-a rămas de căruță. Și n-a venit degeaba, a scris ziarul „Neamul Românescu”, lăudându-se foarte, foarte cu el. De aceea, conflictul lui Iorga cu Al. Cazaban ni se pare normal. Să nu uităm că „braconierul” de sitari era ziarist. A scris la ziarele „Adevărul”, „Dimineața”, „Capitala”, „Universul”. A debutat în 1895 în revista editată de Anton Bacalbașa, „Moș Teacă”, făcându-se repede remarcat ca un puternic umorist de proze scurte. A fost scriitor, membru al Societății Scriitorilor din București, profesor, boem și cafengiu, de aici i-a dus „duhul”. Prea sprijinea stâlpul cârciumelor la mahala. Inclusiv „Bolta Rece”, vizitată de Creangă și Eminescu. Oamenii bășcălioși, de când e lumea și pământul, i-au deranjat pe cei sobri, mai ales dacă le-au atins interesele. Și Iorga își cam băga nasul peste tot. Și încă o precizare: nu confundați gazetarul cu scriitorul, nici artistul cu cântărețul de cabaret. A fost timpul când gazetarilor li ce cerea ca orice cuvânt folosit în text să rimeze cu „patrie” sau „patriot”. Și a rimat, că dacă nu ieșea pasența… zburai din redacție.

Fițuica lui Cazaban

Numai Dumnezeu știe cum bășcăliosul Cazaban reușise să obțină niște hârtie de tipar pe vremea crizei pentru gazeta lui umoristică. Erau ani de război, de aceea Iorga sare revoltat: „Să se ia din cota mea, să scadă «Neamul Românesc» ca să tipărească o fițuică bună de învelit scrumbia?” (Sursă – „Cele două conflicte ale lui Iorga la Iași”). Și dă-i și trage pe bietul Cazaban, autorul unui astfel de sacrilegiu.

Normal, la asemenea acuze, fițuica lui Cazaban a răspuns, tot tăios. Ascultați cu ce se ocupau gazetarii din timpul primei conflagrații mondiale, când țara era aproape ocupată de dușmani. „În dugheana domnului Năftule din «Sf. Spiridon – Iași» era să se întâmplă ieri o mare nenorocire. Alegând din putină o scrumbie, cetățeanul Ion Ion întinde mâna după o hârtie. L-am oprit la timp. Ce intenționai să faci cu hârtia cetățene? Să-nvelesc scrumbia. Se poate să comiți asemenea faptă antipatriotică? Pe hârtia asta, dl. Iorga putea tipări un articol care ne poate aduce victoria, un articol hotărât asupra soartei acestui neam, un articol semnat… Și cu scrumbia ce fac? Învelește-o în… în «Neamul românesc», proaspăt apărut!” (Sursă – „Cele două conflicte ale lui Iorga la Iași”).

A râs lumea gazetărească, a râs mânzește și dl. Iorga, cedând ultima coală de hârtie pentru fițuica lui Cazaban.

Gazetarii gândesc rapid

Dacă luați fotografiile celor patru foști gazetari, Iorga, Cazaban, Sadoveanu și Goga și le puneți alături, constatați că se deosebesc vizibil. Desenul lui Iorga realizat de Iser în „Facla” seamănă cu chipul unui patriarh, „cu barbă”. Indică faptul că este un om de carte, subțire. De aceea a presimțit moartea scriind poezia „Brad bătrân”, care începe cu „Au fost tăind un brad bătrân”. Următorul, Cazaban, găsea umor în toate, nu puteai să te superi pe el, era cu tupeu, „îi ierți orice” ar zice, oricine. Sadoveanu în poză „tace ca un munte”. Gazetăria e treabă grea bre! În gazetărie îți trebuie cinste și gramatică. Gazetăria se învață de la cei cu experiență, nu în cafenea. Că a fost o vreme când se învăța și de acolo (exemple: Miron Nicolescu, acad. Ion Barbu, Păstorel, Victor Eftimiu, Tudor Vianu)… Era alt regim, șvarțul se sorbea la ora opt. La prânz, la două jumătate, ne sculam de la masă și mergeam din nou la cafenea să ne servim cafeluța. Acolo, ne întâlneam cu oameni de diverse categorii sociale, prieteni, schimbam idei, informații, glume. Bineînțeles, în afară de toți gură-cască erau și ași ai cafenelei printre ei: Tudor Mușatescu, Ion Iancovescu, St. Antim…

Evident, în viața mea matusalemică am cunoscut numeroși gazetari de toate categoriile. Și spirituali, cu minți scăpărătoare, și gazetari mai puțin reușiți, care nu găseau umor în toate. România este o republică, dar cu gânduri nostalgice la monarhie. Avem mai mulți „regi” ca în orice țară monarhică. Cel mai celebru e Hagi, mai ales că a bătut-o pe C.F.R. Cluj cu 5-1. Alt rege este Guță, ăl de cântă „Bea Cotnari și poți fi rege!”. Cum în acest an mai avem de votat de câteva ori, vom munci cu ștampila zi lumină. În mahalaua mea strămoșească, numită acum cartierul Precista, deja se cântă sincer cu mâna pe inimă:

„Să trăiască Domnul Duda,

Întâiul Rege Actor,

Să ne fie el Domnu’ Da!

Nu prezidentul jucător!”

Subscrieți? Votați monarhiștii, deși reprezintă doar 7% din alegători? Bravos, e un gest de curaj. De fapt, în politică cine strigă mai tare, acela câștigă. Și nu uitați, Țara e pe jar, alte alegeri bat la ușă. Promisiunile au crescut, la rezolvarea problemelor din teren stăm mai prost. Indiferent cine va câștiga alegerile, realitatea este că trebuie să strângem iar cureaua. Tot noi, cei mulți. Despre un viitor minunat, radios, încă nu poate fi vorba. Cam asta-i, de fapt, realitatea! S-au împlinit 11 ani de la urcarea la cer a lui Viorel Tudose, patriarhul gazetăriei din Neamț. De ce vă întreb? Uitați prea repede corifeii de gazetărie. „Cu fiecare OM mare mort, murim și noi câte puțin”. Ați știut?

Prof. Dumitru RUSU