Lev Iaşin a fost considerat unul dintre cei mai mari portari de fotbal ai lumii din toate timpurile. În 1963 a primit Balonul de Aur, deocamdată fiind singurul portar care a reușit această performanță, printre cei ce s-au apropiat de această realizare fiind Kahn, Neuer, Casillias sau Buffon. Avea reflexe excepţionale, un plasament foarte bun și un curaj nebunesc. Se consideră că a fost primul portar care a început să strige la fundaşi şi să organizeze linia apărării. Se spunea că s-a antrenat de mic cu pepenii în piaţă pe post de minge. Remarcabil din punctul nostru de vedere este că a fost apropiat şi de alte sporturi. A fost portar pentru echipa de hochei pe gheață a lui Dinamo Moscova (unde a evoulat şi ca fotbalist), câștigând chiar şi un trofeu, o cupă a URSS-ului. Iar hocheiul era sport important la ruşi. Și nu a fost singura disciplină extrafotbalistică ce a practicat-o, după cum mărturisea: „Am alergat, am făcut săritura în înălțime, aruncarea cu greutatea, cu discul, am luat lecții de scrimă, am făcut o practică de box, scufundări, lupte, patinaj, am încercat baschet, am jucat hochei pe gheață, polo pe apă și fotbal. Nu sunt sigur la ce am fost cel mai bun”.
Celebrul tenismen Ion Ţiriac a cochetat cu hocheiul, iar dintre fotbalişti, unul, de asemenea, celebru: Dănuţ Lupu. Despre care ne amintim că a jucat fotbal la Galaţi, la Dinamo, Panathinaitkos, Rapid sau Brescia şi cu meciuri la naţională, cu o participare la Coppa del Mondo (titular) şi cu un penalty bătut cu Irlanda aproape de pe loc. Cei care l-au cunoscut pe vremea când încălţa patinele, spun că era văzut ca un mare talent care urma să erupă. A ales fotbalul şi a avut de câştigat acest sport ce a primit un fin tehnician despre care se spunea că alunecă şi se strecoară pe teren ca pe un patinator. Am fost privilegiat să-l văd la un meci în 1990 cu Timişoara, pe un stadion cu vreo 60.000 de oameni, driblând „de-a latul”, cum se zice, parcă de dragul de-a dribla. Şi a fost aplaudat de bănăţeni. Şi în acea vreme existau mulţi dribleuri, de genul lui Hagi, căruia, după primul meci la Steaua, Boloni i-a oferit o minge. Să joace doar el cu ea. La Steaua de atunci, 1987, se juca în echipă. La 22 de ani, într-un meci, exagerând puţin, un Lupu sau Hagi driblau cât pentru câteva echipe de astăzi. Dar cine să mai dribleze? Ultimul artist a fost Sânmărtean, ar fi putut şi Budescu, dar l-au împiedicat „sărmăluţele”. O făcea Moruţan, dar parcă cu puţin folos. Mai sunt decari ce să dribleze? La FCSB? Nu. Mitriţă? Ar putea, doar să vrea, e un jucător dependent de galerie. La alte echipe? La Farul sunt învăţaţi de mici să dribleze, joacă fotbal, dar jucători tineri fiind sunt inconstanţi, nesiguri şi rezultatele fluctuează. Echipele lui Hagi încep fiecare sezon greu, cu rezultate contradictorii. Şi e normal să fie aşa, iar spre sfârşitul campionatului copiii lui Hagi parcă ar mai vrea să joace. Deci tot de la malul mării să aşteptăm dribleurii, căci, până la urmă fotbalul este pentru spectatori, care iubesc golurile şi artiştii… (D. DIEACONU)
