Colţul suporterului rătăcit/necăjit... Despre Mircea Lucescu

Un suporter român adevărat ar putea scrie despre Lucescu un mic articol şi fără o cercetare temeinică, „din minte”, cum se zice. Căci sunt multe. Multe ce pot fi spuse. Şi a apărut din nou în prim-planul fotbalului autohton.

S-a născut în 1945 (79 de ani), o vârstă doborâtoare de recorduri. Să ne amintim că în mai 1990, antrenor fiind la Dinamo, a mai spart un record: la 45 de ani intra pe teren în minutul 76 al unui meci cu Sportul Studenţesc, căci nu prea avea cine să joace, fotbaliştii dinamovişti aveau aproape o echipă ce fusese aleasă pentru lotul de Coppa del Mondo.

A jucat la Dinamo (cu un scurt exil la Sportul Studenţesc) şi la Corvinul, aici fiind un tânăr antrenor-jucător, ce a promovat tinere talente, ce apoi le-a luat la Dinamo. Şi a devenit un tânăr selecţioner al României, unde l-a promovat pe un tânăr Hagi drept căpitan de echipă. Şi a calificat România la campionatul european (unul cu 8 echipe) în dauna Italiei (campioană mondială!) şi a Cehoslovaciei, o putere a fotbalului de atunci. A părăsit naţionala în 1986 după o victorie cu 4-0 împotriva Austriei, care nu era chiar fietecine. Revine la Dinamo ca antrenor să lupte pentru a încheia supremaţia unei Stele cu adevărat… astrale. Şi a pregătit o echipă ce a jucat o semifinală de Cupa Cupelor şi a câştigat şi eventul în 1990. Finala Cupei cu Steaua a fost… epică: 6-4! Vujadin Boskov, celebrul antrenor, vedea în Dinamo o putere fotbalistică ce putea domina scena europeană. Dar revenirea la democraţie a însemnat destrămarea lui Dinamo şi o experienţă italiană pentru Lucescu: Pisa şi Brescia. Rezultatele au fost mediocre: promovarea Bresciei, retrogradarea ei, o Cupă Anglo-Italiană, dar pregătirea lui Răducioiu pentru Milan şi World Cup 1994 şi, bineînţeles, a lui Hagi pentru Barcelona şi aventura americană!

A fost antrenor câştigător de titlu cu Rapid, a antrenat un Inter Milano cu o constelaţie de vedete în frunte cu Ronaldo Nazario, a câştigat cu Galatasaray Supercupa Europei (o echipă cu Hagi, Gică Popescu, dar şi Jardel cu două goluri împotriva lui Real Madrid). Iar Hagi era strălucitor în faţa lui Roberto Carlos. Câştiga titlul cu Galatasaray, iar în anul următor şi cu Beşiktaş, unde juca Pancu şi apoi Măldărăşanu, elevii săi de la Rapid.

La Şahtior a creat o colonie braziliană de lumea fotbalistică chiar îl credea de origine carioca şi rezultatele au fost fantastice, iar fotbalul etalat era foarte plăcut. O Cupă UEFA s-a adăugat palmaresului. La Zenit rezultatele au fost mai slabe şi nici la naţionala Turciei nu a reuşit să rupă gura târgului, dar s-a văzut şi aici talentul său de făcător de echipe. Şi de asta are nevoie şi România. Experienţa şi măsura s-au văzut atunci când nu a făcut schimbări majore la echipa României şi a fost cu succes aşa. Elogiile au umplut media românească, în stilul nostru specific bizantino-oriental, dar insuccesele care, cu siguranţă, vor veni şi ele, vor oferi ocazia românilor, foarte pricepuţi la fotbal de altfel, să transforme elogiile în îndoieli şi apoi, de ce nu, în ocări. Să ne dorim ca insuccesele echipei să fie cât mai târzii, iar iubitorii de fotbal să judece limpede şi cu cât mai puţină patimă şi nesăbuinţă!

Daniel Dieaconu

Parteneri

Mesagerul Bacău